Elegie, de Francis Jammes
Cand moarta-mi fi-va inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri inflorite,
Va rataci usoara suflarea mea in Fire,
Va straluci pe garduri in roua inalbite.
Va flutura in noapte, in bruma cenusie,
In bruma indulcita de farmecul de luna,
In fragezia rozei ce-n vant corola-adie...
Pe zidul vechi ce plange ea va domni stapana.
Se va opri in locuri tacute,-ntunecate,
La marginea casutei din satul adormit,
Va merge sa mangaie mormintele tacute
Cu inime micute ce viata n-au trait.
Si chinul meu sa fie atuncea mangaiere,
Si tinerii sa-l simta cand vor pleca din sat,
Pe camp, unde garoafe salbatece-n tacere
Vor legana iubirea nestinsa de pacat.
Te vei gandi, tu, draga, la-aceste lucruri poate,
Te vei gandi atuncea la ziua intristata,
Vei plange, iar vei plange cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sarutul va tremura deodata.
O, spune! Sa ne spunem plecare fericita
Ca-n vremurile-acelea cand pentru lunga cale
Se lutura batista pe fata ofilita
Si printre plopi... de-a lungul cararilor din vale,
O, lasa-te intreaga-n durerea ta cuprinsa,
Obrazul plin de lacrimi usuca-l in blandete,
Plecandu-l sa se culce pe inima-mi aprinsa,
Surade-mi ca atuncea cand suntem in tristete.
Postat de: Sorina-Corneanu Sâmbătă, 01 Ianuarie 2011
iubire, poezie de dragoste, elegie
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
