Credinta in Dumnezeu

credinta_dumnezeu

Motto: Increderea in sine la atei este o utopie, credinta fiind schimbata pe superstitii... Si, cate din acestea nu sunt in acesta "epoca fragmentata a constiintei" din prea putina plamuire a ei si a gandirii, datorita semi-automatizarii si semi-automecanizarii, in care omul este prea putin "obligat" sa gandeasca...

"Dumnezeu, Dumnezeu..." spunea incet in mintea sa Apostol Bologa, ori de cate ori intampina o greutate in viata sa incercata de contradictii teribile si de ororile razboiului, care de altfel l-au umanizat mai mult si, paradoxal, chiar indumnezeit...

Un Sine personal avem noi toti, care-i legat de Sinele transcedental, deoarece Dumnezeu este pretutindeni.

EL este imensitatea oceanului,

Necuprinsul infinit al aleanului,

Este acea Iubire netarmurita,

Speranta intunericului negandita!

Dumnezeu la marii autori!

 

Nu m-as hazarda prea mult daca as afirma ca talentul marilor autori intotdeauna a existat in progresie aritmetica cu credinta si nu aceea oarba sau una absolutista in eul personal, ba dimpotriva deseori acestia si-au declarat nimicnicia fata de EL, ba chiar imposibilitatea existentei eului fara de Dumnezeu. Este ipostaza constientizarii ca fara de EL nu numai ca n-ar avea talent, dar nici n-ar "fi" ca om...apoi, a doua etapa fiind cresterea increderii in sine prin perspectiva cresterii credintei in Dumnezeu si nu prin simpla existenta, acestea fiind indisolubil legate, crescand sau descrescand in egala masura. Increderea in sine la atei este o utopie, credinta fiind schimbata pe superstitii... iar, acestea nu ajuta in niciun fel, cu atat mai putin pe titanii literaturii, filosofiei sau a psihologiei. Si, cate din acestea nu sunt in acesta 'epoca fragmentata a constiintei' din prea putina plamuire a ei si a gandirii, datorita semi-automatizarii si semi-automecanizarii, in care omul este prea putin 'obligat' sa gandeasca in primul rand, intervenind chiar rutina printre 'butoanele existentei sale", el considerand intocmai de aceea - ca nu mai are nevoie de Dumnezeu.

Nu asa gandesc marii autori, dupa cum am spus, talentul lor decurgand din insasi "marea constientizare" a eului si a sinelui personal, a Maretiei si a lui Dumnezeu. Ori, de nu ne-am duce prea departe, fata de ceea ce avem in ograda noastra, il gasim pe Marele nostru Poet, Eminescu, care spune atat de frumos cum incep a se inalta gandurile spre inalt, in poezia sa:

Singuratate

Cu perdelele lasate,

Sed la masa mea de brad,

Focul palpaie in soba,

Iara eu pe ganduri cad.

 

Stoluri, stoluri trec prin minte,

Dulci iluzii. Amintiri

Taraiesc incet ca greieri

Printre negre, vechi zidiri,

 

Sau cad grele, mangaioase

Si se sfarma-n suflet trist,

Cum in picuri cade ceara

La picioarele lui Crist.

 

Dulci tristeti, dulci tristeti, oh...o viata-n Bucurie deplina! Desi, pe pamant nu a fost iubit cat a trait, cuprins si de tristeti profunde pentru 'oranduielile' ce-n dezordine sunt! Ba chiar a fost inselat de catre asa-zisi-i lui prieteni si apropiati - se spune ca insusi "marele lui protector" i-a facut cel mai mare rau, internanadu-l in ospiciu, desi nu era bolnav, caci devenise incomod gandirii lor marginase, dar si sistemului... In ciuda acestui fapt, consider ca inca iti traieste Bucuria sa Eterna in ceruri asa dupa cum si merita, fiind un suflet pur si neintinat macar de o minima intentie de rau. Altii gresindu-i, se enerva pe moment, dar ii trecea repede si nu purta ura, decat acelora ce striveau poporul sub deciziile lor absurde... Poporul, talpa tarii, fiind pentru el o latura (poate ca divina) din marea sa iubire! A si avut o viziune cuprinzatoare despre Dumnezeu, in versurile ce compun:

Scrisoarea I

Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,

Si in sine impacata stapanea eterna pace!...

(a se vedea poezia de la inceput...)

Dar deodat-un punct se misca..cel Intai si singur. Iata-L,

Cum din chaos face muma, iara El devine Tatal...

Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stapanul fara margini peste marginile lumii...

De atunci negura eterna se desface in fasii,

De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii..."

De fapt, este bine a se revedea intreaga aceasta poezie, pentru ca este nu numai o lectie de morala infatisata in mod artistic, ci si o poveste despre modul posibil cum a aparut acest 'Punct' de la care incepe si descinde existenta... putand fi totodata si un raspuns despre "Misterul Absolut", ori despre "Misterele Misterelor".. Un raspuns rational despre cat putem sti noi la ora actuala in aceasta viata pamantesca, deoarece tot Dumnezeu spune in repetate randuri: "Aveti credinta, caci odata veti afla tot!", iar aceasta nu se afla decat cu marturia credintei manifestata pas cu pas; asa dupa cum Isus spunea -"Eu sunt Calea , Adevarul si Viata!"- cuvinte simple ce sunt baza credintei pe care trebuie s-o urmam, s-o detinem si s-o pastram, caci vine si ca un liant de binefacere impotriva nestiintei, sau a stiintei noastre limitate... Credinta umple cu un aluat de pace ceea ce mintea framanta ca nu poate cuprinde...

Ori, Dumnezeu stie de ce noi oamenii nu putem mai mult... se pare ca omul ori de cate ori a vrut 'sa stie' mai mult, atunci rapid si-a manifestat si superioritatea fata de acela care 'cunoaste' mai putin... intervenind rapid daca nu autodistrugerea, cel putin apare disparitia unui seaman... Cine poate concepe spre exemplu distrugerea in masa pe care o produce 'marea descoperire' umana, bomba atomica?

Tot prin gandirea lui, Incomparabilul Eminescu a prevazut desertaciunea acestei existente lipsite de insotirea cu Dumnezeu, imprumutand astfel un pic de la ateul Schopenhauer (ce deveni-se in mod straniu o parte din sufletul poetului... desi, Kant era mai 'puternic' acolo!), caci spune in aceeasi poezie:

"Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfaremi... orice-ai spune,

                Peste toate o lopata de tarana se depune.

Mana ce-a dorit sceptrul universului si ganduri

Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri!"

De fapt, un asemenea autor nu avea cum sa imbratiseze operele doar a doi mari autori, deoarece ideea de "Punct Imobil care misca toate celelalte lucruri mobile, chiar prea mic fiind" pleaca de la Aristotel, teorie ce de altfel a fost intarita si dezvoltata de Sf. Toma de Avquino (Lili, te rog cauta exact cum se scrie acest nume!). Deoarece, in logica divina nu trebuie sa fi mare ca sa poti fi puternic, nu trebuie sa fi infinit ca sa cuprinzi imensitatile, nu trebuie sa ai viteza ca sa strabati universul cu gandul (desi, asta cred ca e de la mine), nu trebuie sa fi comparabil pentru a fi incomparabil, sau nu trebuie sa fi cognoscibil pentru a fi cu adevarat cunoscut, etc. (alta data poate voi reda aceasta teorie). Adevarata cunoastere de Dumnezeu nu poate fi data decat de credinta, iar primul pas in intelegerea acestui adevar nu este altul decat -introspectia! Cercetandu-te pe tine, lasandu-ti toate treburile deoparte si toate gandurile corupatoare, atunci il descoperi pe Dumnezeu!

 

Intregirea existentei umane prin Dumnezeu!

Iubirea dac-o vrei, n-o poti obtine fara el! Iubirea si devotiunea Lui Dumnezeu nu poate fi niciodata rupta de iubirea de semeni, ci de exista, ea poate fi doar intregita. Asa dupa cum spune tot Marele si Incomparabilul nostru Poet, in poezia "Locul Aripilor":

"Astazi insa nu-s ca flama cea profana si avara,

Inima mi-e sfanta astazi, cald si dulce-i pieptul meu,

Azi sunt cast ca rugaciunea si timid ca primavara,

Azi iubesc a ta fiinta cum iubesc pe Dumnezeu."

Isus, venind pe pamant pentru rascumpararea pacatului stramosesc al oamenilor, vorbeste pe intelesul tuturor in parabole, iar despre faptul iubirii precum ca Iubirea de Dumnezeu ar fi inseparabila de cea a semenilor, doar intreaba: "Poti da copilullui tau paine, iar aceluia al vecinului pietre zicandu-i ca tot paine este?". Se stie ca iubirea LUI se manifesta ca aceeia parinteasca, iar ea este ca Dumnezeu, adica pretutindeni!!

Altadata spuneam:  “Stiu cadaca iubesc prea pasional ma pot arde, dar ma si intaresc pentru ca focul caleste ceea ce nu poate topi! Este paradoxal, insa cu cat pot capta cat mai multe in suflet si cu cat ma impanzesc prin jur mai mult adorand cat mai multe fiinte si cati mai multi oameni, ma regasesc in tot atatea si ma oglindesc in ele! Ma simt tot timpul pierzandu-mă prin toate lucrurile 'captate' sau cuibarite prin suflet pentru ca le iubesc, dar si ma regasesc prin ele!! Chiar si atunci cand un regret imi poate sopti ca m-am pierdut prea mult, intocmai de aceea mă intaresc prin tot ceea ce pierd si ma regasesc prin tot ceea ce iubesti!

 Pot avea simțiri straine, nesimtite de nimeni uneori, pot face asane involuntare.. dar, prin controlul pastrat prin tot a ceea ce a fost si este printre acele simtiri stranii si chiar contradictorii uneori, numai asa imi largesc orizonturile constiintei - a iubirii, de fapt!”

Este cumva un fel de imitatiune a Aceluia pe care L-am gasit in suflet la o simpla cercetare a noastra insine, insa este intr-u totul adevarat ca odata ce incepem sa-L cautam deja pe Atotputernicul, devenim ca EL, incepem si sa iubim la fel, chiar.. Este modul de intregire a fiintei umane atat de fragile si atat de plapande de-ar fi sa fie pusa macar a suporta vreo mica vitregie a naturii; cu toate ca, a fost "Vointa" ce a lasat sa cunoastem cum sa ne aparam si de acestea, uneori tot cei mai lipsiti de aparare si mai slabi sunt dezavantajati din mai multe puncte de vedere, desi un echilibru in toate lucrurile si o oranduire divina exista in toate!

 Exista minuni inexplicabile in lume care fac asta, minuni de oameni cu minuni rationamente facand posibile cele mai indraznete proiecte, ori aceste minti luminate si credincioase nu pot gandi numai pentru sine, caci nu au cum, le impune destinul lor personal, "Vointa divina" din fiecare om, care implinita determina pe acela ce procedeaza in consens cu acestea sa fie fericit.. iata fericirea adevarata!!

"Dumnezeu, Dumnezeu!" cuvintele personajului creat, dar cumva pe o baza reala, de catre Liviu Rebreanu, reprezentau Bucuria Suprema pe cand alta bucurie nu mai putea avea niciodata, fiind dus spre spanzuratoare... deoarece, asa erau 'rasplatiti' "dezertorii" de tara. In acest sens, este impresoinant cum in mintea lui Apostol Bologa acest gand il face sa se impace in constiinta sa, sa gaseasca chiar iertarea criminalilor in drumul sau spre calvar, asemenea Mantuitorului: gaseste pacea cu iubita sa, cu rudele pe care soarta vitrega facea sa nu le mai poata revedea vreodata... decat in imaginatie! Sa fie posibila o asemenea iubire si o astfel de imaginatie? Eu cred ca da, numai daca am sta sa citim randurile ce-l infatiseaza, ca vazand altii 'dezertori'(dintre aceeia care au trecut pe front la dusmanii tarii, adica la romani, insa au esuat...) spanzurati, el isi aminteste ca EL exista totusi... oh! "Dumnezeu, Dumnezeu!"

 

Rugaciunea...

Daca n-ar fi avut forta, mangaiere, impacare, bucurie, iubire, pace si putere aceste simple cuvinte atunci nici EL n-ar fi existat si nici noi, de altfel... Ateii uita acest simplu rationament... insa, nu-i deplang pe acestia, caci ei cu siguranta isi confectioneaza alt demon caruia i se inchina : banului, avutia, puterea (nu cea deplina ce vine din impacare) si altele ce devin o suma de framantari si de pierderi energetice si de tot felul.

Asa cum am spus mai sus, rugaciunea incepe odata cu introspectia si cu cautarea lui Dumnezeu, ori el nu se lasa mult cautat, pentru ca-L vedem pretutindeni: in noi, in semeni, in fauna si vegetatie, in stele, in univers, in miscarea ordonata a galaxiilor si a pamantului, dar si in alte minuni pe care doar cu ochiul credintei le vedem!!

 Daca n-ar exita Dumnezeu, clopotele din Padova n-ar fi sunat singure la moartea Sf.-ului Anton, n-ar fi avut puterea sa stearga fara radiera pacatele scrise pe o foaie de o femeie si n-ar fi putut sa faca semnul cruci cu degetul pe lespedea de marmura ca si cand aceasta ar fi fost de ceara; Ignatiu de Loyala n-ar fi levitat chiar si de n-ar fi fost mereu in rugaciune gasit in acea pozitie cu capul plecat (de unde si acea cruce doar cu trei brate), si n-ar fi levitat nici sf.-ul Francisc, n-ar fi vindecat bolnavi toti sfintii si multi dintre ei nu s-ar fi lasat cu buna stiinta martirizati! Asa s-a intrebat si Valerian, ce era un mare imparat roman: "-oare, daca Isus n-ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, s-ar mai fi lasat atatia crestini a fi martirizati cu buna stiinta si chiar cu bucurie?" Astfel a pus capat prigonirii crestinilor, inceputa inca de pe timpul lui nero. Multi pagani vedeau zambete pe fetele acelora pe care ii maltratau, care, desi schingiuiti sau sfartecati, ei se bucurau... dar asta nu facea decat ca si acestia din urma sa vada motivul de Bucurie Suprema si sa creada! Ai spune ca in acele timpuri era usor sa crezi in Dumnezeu, caci acum... Ei, chiar cine te impiedica sa crezi? cine te opreste sa te rupi 5 min. de la orice activitate sa te faci ca inchizi ochii (de nu poti ca esti in public, ca si la biserica de te duci si nu sti de ce...) si sa spui doar atat: "Dumnezeu, Dumnezeu!!"?

 

Ruga unui alt fel de fariseu

 Se spune ca era odata un om care a ajuns in ceruri dupa moartea sa si a fost lasat acolo in Rai foarte aproape de Dumnezeu. In ciuda acestui fapt, pe acesta tot il chinuia ceva...si, poate ca de-a dreptul era ca o stafie pentru cei dragi pe pamant. Zi dupa zi, acestui om in loc sa-i priiasca si sa se bucure ca a ajuns in ceruri, lui insa ii crestea framantarea... pana a ajuns sa-i ceara LUI acest lucru:

- Doamne, daca vrei fa in asa fel ca sa-mi vad viata mea pe pamant ca un diafilm pentru a o intelege mai bine si pentru a-mi da seama de ce am ajuns in ceruri.

Dumnezeu atunci il face sa vada o plaja pe care erau doua urme de pasi, si-I spune:

-Uite, copilul meu, de-a lungul vietii tale, te-am insotit mereu si ti-am fost alaturi pentru ca ma chemai mereu si pentru ca mereu iti inaltai gandul catre mine!

Asculta omul cu atentie acestea si cade in melancolie privind plaja nesfarsita, parca... Era asa de frumoasa privelistea aceasta! Dar, la un moment dat omu nostru ajunge si la locul unde nu mai erau doua perechi de urme ale picioarelor pe plaja, ci o pereche... ori, fara a intreba ceva in prealabil, spune catre Dumnezeu foarte revoltat:

-Uite Doamne, pe cand mi-a fost mai greu tu m-ai lasat totusi singur...

-Nu, atunci in acele momente te tineam in brate si te duceam pe ele!

 

Adu-ti aminte omule ca nu este situatie in care Dumnezeu sa nu te iubeasca si sa te ierte atat timp cat mai esti in viata si te poti intoarce la EL, caci te insoteste mereu si chiar te tine-n bratele Sale atunci cand iti este mai greu, pentru ca tu sa faci un simplu gest - sa ai credinta!

Un articol de: Valerian Mihoc

Nota obtinuta:
10 (4 voturi)
1831 vizite
Noteaza si tu acest articol:
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Postat de: Redactor-Colaborator Luni, 11 Noiembrie 2013

Etichete pentru acest articol:

despre dumnezeu, rugaciune, credinta



S-ar putea sa va intereseze si:

Da, stiu, articolul asta trebuia scris saptamana trecuta, adica in Saptamana Patimilor, [..]
citeste si comenteaza
Cu totii suntem tenati sa stim provenienta numelor noastre, semnificatia acestora si mai [..]
citeste si comenteaza
In unele zile...te trezesti si ai impresia ca esti nou nascut. Vezi totul cu alte culori, [..]
citeste si comenteaza
Vi s-a intamplat vreodata sa va treziti din somn cu un sentiment (placut sau nu) lasat de [..]
citeste si comenteaza

De acelasi autor:

Din cele mai vechi timpuri culoarea rosie a fost considerata culoarea puterii, sanatatii si [..]
citeste si comenteaza
Buzele au nevoie de o hidratare de trei ori mai intensa decat restul corpului, de aceea iarna [..]
citeste si comenteaza
„Atata foc, atata aur/ Si-atatea lucruri sfinte/ Peste intunericul vietii/ Ai revarsat, [..]
citeste si comenteaza
Despre pantofi se poate scrie o istorie intreaga. Insa ceea ce este clar, este ca de la Cenusareasa [..]
citeste si comenteaza

comentarii:

Adauga comentariu

Care este varsta ta, cititoare a portalului www.femeiastie.ro?

  • - 10 ani
  • 11 - 14 ani
  • 15 - 18 ani
  • 19 - 24 ani
  • 25 - 30 ani
  • 31 - 35 ani
  • 36 - 40 ani
  • 41 - 45 ani
  • 46 - 50 ani
  • 50 + ani

vezi rezultate