Meditatii despre iubire si despre umilinta
“Orice teorie a iubirii trebuie sa inceapa cu o teorie a omului, a existentei umane. Omul poate progresa doar dezvoltandu-si ratiunea, gasind o alta armonie (decat cea originara - iremediabil pierduta). Facultatea de a gandi obiectiv este ratiunea; atitudinea emotionala subiacenta ratiunii este smerenia. Sa fii obiectiv, a sti sa folosesti ratiunea, este posibil numai daca ai capatat o atitudine de smerenie, daca ai lasat in urma visul copilaresc ca ai putea fi atoatestiutor si atotputernic” spunea Erich Fromm in lucrarea sa “Arta de a Iubi”.
Umilinta, ca prima conditie / atitudine a celui care vrea sa iubeasca
Paradoxul este ca nu stiu sa existe vreun om care nu ar vrea sa fie iubit, daca tu il stii, acela este probabil un super-om, dar este o conditie care nu ne-a fost data inca! Conditia omului fiind de a iubi si de a trai in comuniune de multicomunicare cu aproapele ori de nu...desi, daca armonia originara este pervertita de ratiune, iar ratiunea individuala inca nu si-a gasit-o pe a sa, atunci atasamentul omului poate divaga! Ori, daca toti fara exceptie si-o doresc atat de mult, atat de mult, atunci de ce totusi sunt atatia ce parca fac invers de a o avea? Toti si-o doresc, dar fac invers…ori nu fac nimic unde trebuie! Tocmai pentru ca accentul este pus invers, fac in exterior, iar interiorul, sufletul care ar fi cel mai raspunzator de crearea iubirii este lasat in umbra. Toata lumea ar vrea sa fie iubita, insa parca nu-si gaseste varianta prin care sa se intrebe si sa-si raspunda daca nu cumva ar trebui ca iubirea sa plece de la sine in primul rand! Ca trebuie creata in primul rand in sine, pentru sine si pentru altul de langa noi, apoi pentru lumea intreaga! Caci, daca nu avem iubire pentru noi, nici pentru altul nu avem! Si nu avem iubire pentru altul daca vedem acest aspect ca tinand neaparat de o persoana anume pe care n-am intalnit-o in caz ca nu iubim, ori ca nu mai iubim pentru ca persoana ce-am iubit-o a plecat cu ea.
Iubirea este un tot, daca iubesti tot iubesti!
Daca nu, posibil ca este o multumire a faramelor sau a fragmentelor de iubire. In orice caz, iubirea astfel nu este un flux de lumina si de energie a vietii! Este posibil ca insasi lipsa acestei intrebari a persoanei in cauza, aceea ca daca nu cumva trebuie sa faca ceva in interiorul sau pentru a o simti iubirea in ea in primul rand, sa fie capitala in toata tarasenia iubirii? Mai ales daca persoana se inalta singura fata de alta? Ba bine ca da! Sa fie atat de complicat? Ba bine ca nu!!
Nu intamplator versetele biblice afirma ca iubirea "nu se umfla in pene", "ca nu cauta ale sale" pentru ca autoinaltarea si autoreconsiderarea pare a fi nici mai mult, nici mai putin cel mai mare pacat al omului din toate timpurile, chiar cel mai tentant si "delicios"! Inca de la primul om, Adam, nu a considerat-o pe Eva egala sa, zicand ca “femeia pe care mi-ai dat-o mi-a dat sa mananc din pomul oprit!”, dovada sta faptul ca foarte usor a dat vina pe ea! Cand Domnul l-a chemat din ascunzatoarea pacatului a completat ca “femeia pe care mi-ai dat-o sa-mi tina companie…", deci, cumva i-a fost doar “data”, nu “creata” ca si el, nu “asemenea lui” (cu acele mici deosebiri bineinteles, care de fapt tin de polaritatea universala a masculinului cu femininul) si nici macar “egala” sub forma raportarii culpei. Hm, daca Adam al nostru ar fi anticipat ceea ce mai tarziu avea sa apara in cadrul evolutiei umane, reconsiderand importanta aproapelui, in speta a femeii - cavalerismul, atunci primul om si-ar fi absolvit macar jumatate din vina prin asumarea resposabilitatii, chiar nu numai a sa, ci si vina consoartei lui, Eva. Atunci probabil c-ar fi fost integral absolvit de vina. Insa, cu siguranta ca liberul arbitru ar fi presupus cumva si posibilitatea pacatului. De fapt, de la ratiunea primitiva nu te poti astepta la prea mult, caci insusi Domnul a aflat ca dandu-i omului liberul arbitru trebuia sa-i dea si mult timp ca ratiunea sa se dezvolte! Chiar sa aibe o rabdare de fier! Primul om nu banuia posibilitatea colosala ce i se oferise, aceeia ca prin comunicare putea 'fi' nu numai prin simpla numire ce avea sa le-o dea tuturor lucrurilor (el a numit si femeia...) nestiind adevarul sensului existentei celuilalt! Comunicare prin care putea afla dimensiunile comprehensiunii celuilalt, dar si a Lui Dumnezeu! Comunicarea ca unealta a iubirii si scop existential final al omului. Insa, sunt atatea de spus despre comunicare ca "ustensila" a iubirii, echivaland chiar cu iubirea cuiva pentru viata si tot, incat intr-un cuplu poate ridica intimitatea pe treapta cea mai inalta a ei! Nu poate fi asa daca unul din ei "eticheteaza" ca Adam si fuge ori se ascunde, ca si cand nimic bun, mai ales dupa ce simte ca a facut rau. Desigur, orice rau este condamnabil, dar daca l-ai lasa asa la voia intamplarii, fara ca macar a incerca sa-l repari, iata in cate mii de ‘farame’ s-a propagat aceasta atitudine a primului om, incat, inca din a doua generatie umana, mica samanta de vanitate a lui Adam a ajuns la cote maxime, desi, alta moderna ce-si da singura importanta exacerbandu-si existenta altfel parca trecuta cu vederea!
Umilinta versus supunere?
Iata o intrebare fireasca... Cum a ajuns samanta de vanitate a lui Adam in inima lui Cain si cum s-a dezvoltat ea chiar numai la a doua generatie de oameni, stim cu totii. Dar, actualmente suntem in era paroxismului vanitatii, caci numai daca ar fi una si ar fi 'mica' parca ar fi anormal! 'Umilinta', un cuvant cam desuet in ziua de azi in care toata lumea vrea si 'vrea'...inainte de 'a fi'! Dar, oare propun supunerea persoanei masochiste fata de cea sadica? Desi prima persoana chiar se simte ‘protejata’ de a doua! Umilinta la omul demn ce a renuntat la orice "iluzie protectiva" nu este supunere si nici slujire nedemna, ci este o slujire demna a aproapelui! Umilinta este atitudinea omului ce a ales sa daruiasca inainte de a primi - desi tocmai de aceea poate primi inmiit, atitudinea omului ce actioneaza pe baza propriilor posibilitati si "sta" pe propriile picioare! Este atitudinea omului ce si-a distrus singur "barele protective" inconstiente sau mai putin pentru viata sa. Este atitudinea omului constient de sine si de actiunile sale si a ales atitudinea productiva chiar a iubirii in sine incepand cu/prin umilinta!! Desi, azi pare de o atat de mare dovada de prostie-umilinta! Unde chiar a sluji pe altul este si o mai mare prostie! Insa, aceea fata de tine insuti in primul rand o ai? Umilinta fata de tine!! Dar acum nu pot decat sa dau ca exemplu pe Domnul Isus, ce fiind si coborand (pentru noi) atat de de sus, totusi a spalat picioarele tuturor! Umilinta in iubire inseamna demnitate, crearea iubirii inca din salasul fiintei noastre inseamna egalitate de sanse si de perspective sub raportul vietii pentru un om inconjurat si traind cu alti oameni.
Umilinta inseamna sa-mi "iubesc aproapele ca pe mine insumi", fara ca macar a avea pretentia ca sunt mai important decat un el ori o ea, ci egalul lui/ei, dar si iubirea tuturor fiintelor chiar a celor mai neajutorate!! In aceasta consta iubirea mea si asa pot dovedi, chiar fata de mine insumi, ca o am si o pot darui! Intr-adevar, iata chiar faptul de a ma dezvolta si autocrea in interior numai pentru a parea mai asa destept, ori mai... In orice caz, chiar daca voi continua cu acest subiect nu pot sa nu ma inclin in fata versetelor biblice ce spun ca “iubirea nu se umfla-n pene”!
Un articol de: Valerian Mihoc
Postat de: Redactor-Colaborator Sâmbătă, 22 Septembrie 2012
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Cele mai frumoase plaje din Aruba: unde sa te relaxezi pe nisipul alb
- Curatarea pardoselilor din gresie, lemn si beton: ce detergent folosesti?
- Procedurile legale pentru import/export folosind containere maritime
- Top 5 cauze ale problemelor renale la caini si cum pot fi prevenite prin controale regulate?
- 3 modalitati de a optimiza spatiul de lucru de acasa
