Relatia parinti - copii, ca un cub rubik
Spune copilul meu, Mina: “de la parinti nu trebuie sa iei mai mult decat ai primit”. Oricat m-am gandit, nu am inteles. Habar nu am de unde o fi preluat aceasta “maxima”, insa nu m-am putut abtine sa nu o consider absurda.
Imi venea sa ii spun: “Tu nu vezi ca e absurd??? De unde aceasta limitare? Cine sa calculeze care sunt proportiile? DAAA! Intre straini, intre vecini, e valabil ce spui! Imi dai atat, iti restitui atat! Dar intre parinti si copii?”
Dar am tacut. Doar am zambit. Mi-am dat seama ca…mai bine tac si analizez, iar abia apoi raspund.
M-am gandit la Bita. Asa facea, mereu, de ma zapacea, sufleteste: daca o vecina o ruga sa ii faca un chec, de pilda, si ii dadea toate ingredientele necesare, dupa ce bita ii facea checul, ii dadea inapoi TOT ce ramanea: zahar, faina…chiar daca erau cantitati infime. Aceasta era corectitudinea ei. Si am preluat si eu, in unele actiuni ale mele, aceasta corectitudine dusa aproape de extrem (cine naiba sa stie ca a ramas o lingura de zahar???)
DAR…intre parinti si copii??? Aici nu cred ca ar putea exista astfel de limite. O astfel de corectitudine…nu-si are locul.
De ce? Simplu.
Parintii – hai sa ne referim la parintii normal-acceptati – oricum dau TOT, fac TOTUL pentru copiii lor.
Asa ca, tu, copila…daca asa crezi…ar trebui sa imi dai inapoi TOTUL -1, ca sa fie mai putin decat ti-am dat eu???
Pe moment m-am enervat, in sinea mea “ce copil e la 24 ani!”
,apoi m-am induiosat: “ce copil e la 24 ani!”
Apoi, iar…m-am tot gandit.
Chiar daca “maxima” este mai mult decat superficiala, ca si fond, copila a preluat-o cu un scop. Iar scopul ei era unul bine-intentionat. Era incercarea ei, copilareasca, de a ma face sa inteleg ca apreciaza eforturile noastre, pentru ea.
Asa ca m-am dus la ea si am imbratisat-o.
“Ce ai, mama?!”
“Nimic. Sunt mandra de tine. Esti mai buna decat mine”…
A zambit asa cum zambea cand era mica, cand se trezea si ma vedea langa ea, dimineata…
Pentru mine, acest zambet al ei este de nepretuit, pentru ca, de cand a crescut, il vad rar.
In acest context, a pecetluit concluzia: am reactionat, in sfarsit, corect, in concordanta cu sufletul ei. Si am fost fericita pentru ca am gandit inainte de a vorbi, fie si dintr-un impuls.
M-am maturizat. M-a maturizat ea, copila? Nu stiu. Oricum ar fi, sunt fericita. Pentru ca sufletul copiilor este la fel ca un “cub rubik”. Depinde doar de tine, mama, daca reusesti sa potrivesti culorile…
Un articol de: Teoana
Photo by: pexels.com
Postat de: Redactor-Colaborator Luni, 13 August 2018
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- 3 modalitati de a optimiza spatiul de lucru de acasa
- Beneficiile otetului de mere: utilizari in bucatarie si sanatate
- Secretele unei petreceri reusite: 5 reguli de care sa tii cont
- Tipuri de saltele pentru anumite categorii de oameni si/sau obiceiuri de dormit
- Sanatatea cerebrala: care sunt investigatiile care ajuta in evaluarea acesteia?
