Exercitii de intelegere

Aceste “exercitii de intelegere” sunt mai mult pentru mine, decat pentru alti parinti. Insa ma gandesc ca, poate, vor fi uneori de ajutor si pentru altii.
Pentru ca, dincolo de toate provocarile vietii, devenim, la un moment dat, cu totii, responsabili si pentru o alta fiinta.
Cand fetita mea mi-a spus pentru prima data “mama” am fost in al noualea cer, insa, in acelasi timp, usor bulversata: “EU sunt MAMA???”
Abia cand mi-a spus, prima data: “Mami, te iubesc!” am inteles ca am devenit MAMA.
Apoi, cand am inceput sa gatesc “comestibil” atat de bine m-am simtit cand mi s-a spus, pentru prima data: “Sarut-mana pentru masa!” A fost Wow!!! Am gatit si i-a placut! Sunt “cineva”!
Acum…dupa atatia ani, mi se pare atat de normal sa mi se spuna “mama” si “sarut mana pentru masa”, incat uneori, as vrea sa retraiesc acele clipe, de la inceput: timpul cand aceste cuvinte au fost spuse pentru prima data.
De aceea, probabil, ma intorc mereu, in timp. In timpul copilariei mele si in timpul copilariei copiilor mei.
Exercitii de intelegere
“VREAU SA VAD CARNETUL!”
“TREBUIE SA VAD CARNETUL!”
“ARATA-MI CARNETUL!”
“AS PUTEA SA VAD CARNETUL?”
NU!!!
Nici chiar:
“AS VREA SI EU SA VAD CARNETUL!”.
DE CE?
Imaginati-va ca sunteti la serviciu. Va cheama seful:
“VREAU SA VAD RAPORTUL”
Sau:
“TREBUIE SA VAD RAPORTUL.”
Sau:
ARATA-MI RAPORTUL!”
Si, chiar cand spune: “AS VREA si eu sa vad raportul”, nu asociati cererea, in gand, cu ceea ce reprezinta, de fapt, adica o cerere usor “sefeasca, agresiva?”
Atunci, ganditi-va, prin prisma noii evaluari, la cum suna - fie pentru copil, fie pentru voi:
“NU AI VOIE SA FACI” sau ”DACA NU…, NU VEI PRIMI”…
Nu intentionez sa dau lectii nimanui. Acestea sunt doar simple asocieri, facute in timp (lung), intre ceea ce am spus uneori si ceea ce ar fi trebuit sa spun.
Treaba cu “puneti-va in locul copiilor” e adevarata, insa de multe ori e mult prea ambigua. De aceea am facut o lista cu ceea ce nu imi place sa mi se spuna. Si am constatat ca, desi mie nu imi place sa mi se adreseze cineva, asa, totusi am folosit aceste cuvinte cu voi, copiii mei. Nu pot spune exact cand mi-am dat seama ca nu e bine.
Insa, daca tot mi-am dat seama, m-am gandit sa va spun si voua, poate veti tine cont de aceste mici “exercitii” cu proprii vostri copii.
“Da, veti spune, insa concret, cum vine asta?”
Paaai…exemplu, simplu:
Cand intreaba mama: “UNDE PLECI?”, nu iti vine sa raspunzi: ”in c…!” ?, desi raspunzi, politicos: “afara”? (Si, de cele mai multe ori, conflictul e inevitabil, pentru ca mama vrea “amanunte”, nu ceva atat de ambiguu? Si nu mai stii cum sa fugi, pentru ca mama nu intelege de ce nu ii spui mai mult, iar tu nu vrei decat sa pleci mai repede, sa nu o mai auzi?)
Acest “afara” este doar un eufemism pentru ce iti vine, de fapt sa spui, doar sa scapi.
Nu gresesti, desi, dupa o vreme, iti faci griji pentru asta. Doar ca iti vine sa raspunzi la fel de agresiv precum este si intrebarea. Nu tu esti vinovat, copile. Parintele nu a stiut cum sa te intrebe.
“Da, dar cum sa intrebam?”, ma veti intreba, din nou. Nu stiu: ”ai putea azi dupa-amiaza sa ma ajuti sa…nu-stiu-ce, ca NU POT SINGURA, ori ai un program deja stabilit?”…S-ar putea tu, mama, sa afli astfel mai mult decat ai vrut.
Dezamorsarea bombei.
Egalitatea in comunicare. Acesta e raspunsul.
Adolescentii oricum sunt o bomba cu un ceas care o ia mereu de la capat, atunci cand te astepti sa explodeze, ori e mereu aproape de final si niciodata nu stii cand va face “bum”. Daca nu intelegi, parinte, ca trebuie sa mergi pe varfuri…la fel cum ai fi vrut sa faca si parintii tai cu tine…
De aceea va spun: aveti grija la cuvinte. Folositi-le ca si cand acestea v-ar fi adresate voua. Abia atunci cand, prin exercitiu, veti reusi asta (nu e usor, stiu, ca-ti vine sa spui una sau alta, la nervi – doar e copilul vostru, nu?), veti avea masura echilibrului.
Intre voi si copil si, evident, cu voi insiva.
Merita efortul. Veti dezamorsa multe bombe astfel, mergand pe varfuri si nu intrand cu bocancii in inima copilului vostru adolescent. Pentru ca astfel veti arde muuult din etapele unei neintelegeri inutile, asa cum patit eu. Voi, dragii mei, stiti cel mai bine.
Pragmaticii isi vor creste si educa proprii copii dupa un ritm bine stabilit, dupa anumite reguli bine-stabilite.
Corect.
Idealistii isi vor creste si educa proprii copii liber, ignorand orice reguli, ghidandu-se doar dupa suflet.
Corect.
Insa…si copiii pragmaticilor, si copiii idealistilor vor intampina probleme. In adolescenta si, mai ales, la maturitate.
De ce?
Copiii pragmaticilor - pentru ca nu au avut libertatea de alegere, si e posibil, genetic, ca ei sa nu fie pragmatici, ci idealisti.
Copiii idealistilor - pentru ca, avand prea multa libertate de alegere, nu vor mai sti unde se incadreaza, in lume, neavand o anumita disciplina si, de asemeni, e posibil ca ei sa nu fie idealisti, ci pragmatici.
Tu, parinte, esti pus, fara voie, in situatia de a nu fi un “parinte bun”, desi ai facut tot ce iti statea in putere sa faci, pentru copil. Dar asa cum ai inteles tu.
Presupun ca de aceea se spune ca meseria de parinte este cea mai grea meserie de pe pamant.
Pentru ca, vrand-nevrand TU, cel devenit parinte, trebuie sa iti asumi si alta existenta, in afara de a ta. Si, mai mult, trebuie sa coordonezi acea existenta, pana o vezi “pe picioarele ei”, cum se spune in popor.
Nu te-ai nascut parinte. Trebuie sa inveti, pe parcurs, daca esti dispus sa faci asta, ori doar sa aplici ceea ce iti spune educatia, mintea, firea… Stiu, e mai usor sa aplici, decat sa te schimbi.
Oricum, la inceput este mai usor, pentru ca nu ai parte de prea multe provocari. Trebuie doar sa iti tii copilul in viata. Cu ceva carti…cu un medic de familie…te descurci.
Dar…
Greul incepe abia atunci cand puiul tau devine adolescent si-si doreste independenta. De tine, de familie, de lume…Isi cauta propriul traseu, propria cale…Tu nu mai pricepi nimic…
Insa si atunci copilul depinde de tine, insa intr-un alt fel. Doar daca iti dai seama…
Abia atunci TREBUIE sa cauti sa te intelegi pe tine insuti, inainte de a intelege noua fiinta, careia i-ai dat viata. Trebuie sa echilibrezi, cumva, universul - daca esti pragmatic, trebuie sa preiei si ceva din idealism, daca esti idealist, trebuie sa preiei si ceva si din pragmatism…Trebuie sa faci un soi de mix intre tine insuti si ceea ce TREBUIE acum sa traiesti… Si e greu.
Nu putem, din pacate, sa facem asta CORECT, decat abia atunci cand ne vom depasi pe noi insine, ca parinti. Adica, abia atunci cand vom intelege, observandu-ne copiii - UNDE ne incadram NOI INSINE, pentru a intelege unde se incadreaza EI.
Iar abia apoi, intelegand, ne vom putea transforma in staroste pentru sufletul copiilor nostri…
Incercam - de zeci de ani, de acum - sa eradicam violenta fizica: “abuzul fizic asupra copiilor, violenta conjugala…sunt de neadmis”, auzim mereu…
Da. E foarte adevarat. Insa pierdem din vedere ceva cu un infinit mai grav decat abuzul fizic: abuzul emotional.
Daca abuzul fizic poate fi corelat cu o greseala, cu ceva logic – desi si acesta e de nepermis – abuzul emotional nu va mai putea fi niciodata corelat nicioricarei logici elementare. Si, din pacate, nici nu prea poate fi sanctionat, pentru ca sunt muuult prea putini cei care ar putea determina unde incepe si unde se termina acest abuz.
Imi spune o vecina: “Stii? Copilul meu face crize la scoala. Arunca cu scaune, in toate partile, tipa si plange si rage de m-a sunat diriginta si mi l-a pus la telefon, sa il aud cum zbiara. L-am auzit! Tipa asa tare si se auzeau mese si scaune cum zburau, prin clasa!!! Ce ma fac cu el? Ii dau tot ce ii trebuie, are de toate, il alint, am rabdare cu el…Mi s-a spus ca e bolnav, are autism, am fost cu el la medic, ii dau pastille! Ma mai duc la alt doctor, ca eu…cu toate cate le am pe cap (plange), nu mai sunt in stare sa inteleg ce e cu el! EU nu mai suport! EU plang in fiecare seara, de ma aud si copiii! EU nu mai poooot!!! EU nu mai stiu ce sa fac, uneori chiar imi e si mila de mine, singura, dar…nu e asa? Cat sa suporte un om?”…
Da.
Eu, eu, eu.
Ii zic: “Fata, copilul tau e sensibil la tot ceea ce faci, la tot ceea ce vi se intampla, in familie. Trebuie sa ai rabdare cu el, trebuie sa te schimbi…Ia zi, noaptea, doarme cu tine?”
“Da! - De unde stii??? - Barbatul meu e plecat in Anglia…cand vine ma bate de ma invineteste, iar cand pleaca, iau copilul cu mine, in pat, sa nu dorm singura”.
“Si doarme bine?”
“Da!!! Doar ca ma innebuneste toata noaptea, ca ma cauta prin pat si ma imbratiseaza pana il alung mai incolo! Ce sa fac, daca nu pot respira, ca ma sufoca???”…
Nu i-am mai spus nimic. Pentru ca nu aveam pe cine sa conving. Nu avea nici urechi dispuse sa auda, nici suflet dispus sa primeasca.
De aceea… pentru cine are ochi, sa citeasca si inima, sa simta, ar trebui sa inteleaga.
“Copiii sunt asa cum ii educi”, zice unul.
Da, siiigur!
Dar…”dresajul” nu functioneaza la oameni! Copiii vin pe lume cu un bagaj genetic, cu un ADN care, vrem-nu-vrem, ne apartine, fie noua, fie celor din familia noastra. NOI nu vrem, ori nu intelegem cum sa ne asumam asta!
Copiii sunt unici, insa in acelasi timp legati de familia din care fac parte: cu defecte si calitati, toate amestecate conform “retetei”, “aluatului” din care provin.
Insa…pentru noi, maturii, e mai simplu sa punem pe baza “lipsei de educatie” problemele asupra carora nu vrem sa ne aplecam, ca si cand am chiar NOI cei in cauza.
De aceea, transferam si asupra copiilor, ceea ce facem cu animalele de companie: “cum il dresezi, asa il ai”…
E mai simplu, nu?
Am vazut intr-o seara un film, in care un barbat vine la un hotel, sa se cazeze.
Iar receptionerul ii spune: “Hotelul nostru e de 5 stele, conditii de lux, camere mari, luminoase, cu vedere la…” La care barbatul il opreste: “EU sunt cel care voi judeca si aprecia asta, nu dumneavoastra!”
Cam asa este si cu iubirea. In general si, mai cu seama, in privinta iubirii revarsate asupra copiilor.
Degeaba ii spui unui copil ca il iubesti, fie si de o mie de ori pe zi. El nu are nevoie de vorbe. El vrea doar SA SE SIMTA iubit.
Asa ca...sa nu ne miram daca puiul nostru vine si ne reproseaza ca nu il iubim, desi i-am spus de o mie de ori pe zi, asta. Mai bine…sa reflectam putin, fara sa ne enervam. E posibil ca undeva, pe drum, sa fi pierdut masura iubirii sufletesti si sa incercam sa o compensam prin vorbe.
Copilul, insa, are un cantar perfect. Al sufletului.
Iar daca se revolta, intr-un fel sau altul, ar trebui sa intelegem ca, de fapt, am uitat pe parcurs, de multe ori fara sa vrem, faptul ca EL este cel care judeca si apreciaza atat vorbele, cat si faptele noastre.
Photo by: pexels.com
Postat de: Teoana Vineri, 04 Ianuarie 2019
parinti, copii, exercitii, intelegere, compasiune, iubire
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Mituri frecvente despre rinoplastie si adevarul din spatele lor
- Cum sa alegi cel mai bun parfum cu feromoni? 3 recomandari
- De ce sa alegi transferul privat pentru calatoriile catre aeroport?
- Cum sa incorporezi laptele si lactatele in rutina ta de fitness
- Cum ajuta Bonengem in ameliorarea durerilor musculare si articulare