Am aproape 90 de ani si inca mai invat, din viata!
De fiecare data cand merg la magazin, peste pod (podul peste raul Bahlui), ma intalnesc cu un batran care hraneste porumbeii oplositi acolo. Ii ingana, mereu, chemandu-i la masa: “glu, glu”, in timp ce cainele sau il asteapta, cuminte.
Este tare batran, cu haine ponosite care atarna pe trupu-i prea slab, pentru ele.
Ne salutam, de fiecare data si de fiecare data il intreb: “Iar v-a scos catelul la plimbare?”
Rade. “Da, dar ce sa fac, daca stau la bloc? Si, mai ales…ce sa fac, daca sunt si la pensie?...Imi plac porumbeii. Sunt asa frumosi! Merg in fiecare dimineata sa le cumpar seminte, din piata”…
Mi-e drag sa-l intalnesc. Are ochii atat de calzi! El e micul meu popas de pe pod.
Intr-o zi, in a doua zi de Paste, m-am dus sa iau paine. Era acolo, cu cainele si porumbeii lui. L-am salutat: “Hristos a Inviat! Iar v-a scos catelul la plimbare?”
“Adevarat a Inviat! Da, daca nu m-am invrednicit sa stau la casa….La bloc e mai greu, trebuie sa scoti cainele macar de doua ori pe zi. Daca stateam la casa…ii dadeam drumul, pur si simplu, in curte…Dar oricum nu puteam sta in casa, ca am de hranit porumbeii!!!”
Dau sa plec, mai departe.
Ma opreste.
“Pot sa va intreb ceva?”, zice.
“Da, sigur!”.
Ma opresc.
“Va rog sa nu va suparati pe mine. Vreau sa va intreb cum va cheama”…
“Teoana”, ii spun, usor prudenta, pentru ca m-a surprins putin curiozitatea lui
“Vreau doar sa va spun ca veti ramane in sufletul meu, Teoana, si peste 100 ani!”
“De ce?”, am intrebat, uimita.
“De ce? Pentru ca sunteti asa frumoasa, aveti atata prestanta si, totusi, aveti un suflet asa modest, incat sa dati importanta unui batran decrepit, ca mine…”
N-am stiut ce sa raspund.
Am zambit stramb, stingherita si impresionata, in acelasi timp, de vorbele batranului.
“Multumesc”!, am murmurat, pentru ca mi s-a facut, brusc, rusine.
Eu nu sunt asa, insa m-a impresionat felul in care m-a perceput el, omul batran, pe care nu-l cunosc si nu ma cunoaste, omul care imi bucura diminetile. OMUL pe care doar il salut. M-a impresionat pentru ca nu am facut nimic pentru a avea un astfel de ecou in sufletul cuiva. Nici nu-i stiu numele.
El a vrut sa imi stie numele, probabil pentru a mai “arde” din etapele cunoasterii. Doar pentru a parea ca ma stie. Sa puna un nume pe chipul care - crede el - i-a fost de ajutor, in diminetile lui, fie doar si cu un simplu salut.
Il priveam, nestiind cum sa trec mai departe.
“Nu imi multumiti, Teoana!”, zice el. Eu sunt inginer, sau…am fost, odata. Am vazut multe. Vad multi oameni, muuulti prieteni din tinerete, si ei, cu facultate, care acum nu mai dau doi bani pe mine. Si ma doare, insa…asta e. Am aproape nouazeci de ani si inca mai invat, din viata. Am inteles ca modestia sufletului nu are nimic de a face cu nivelul de pregatire. Poti sa ai si 5 facultati, si sa fii un nemernic. Si invers. Vedeti, Teoana? Odata ajuns ca mine…”se cerne sita”. Chiar daca nu mai vad bine cu ochii, vad bine cu inima.
Asa ca, lasa-ma sa iti spun, asa decrepit, “nimeni” cum sunt, ca vei ramane mereu in sufletul meu…”
Iar am zambit, ca o idioata, pentru ca nu am stiut decat sa murmur din nou “multumesc”…
Am plecat si am multumit Domnului pentru asa cadou, in a doua zi de Paste. Mi-a luminat sufletul intr-un fel nelamurit, insa…Am ajuns acasa si m-am uitat luuung, in oglinda, cautand “frumusetea si prestanta”…Eu nu le-am vazut. Insa am fost fericita – mi-am zambit, in oglinda - ca el, batranul slab si ponosit, micul meu “popas peste pod”, le-a vazut, in mine.
Photo by: pexels.com
Postat de: Teoana Miercuri, 15 Mai 2019
incredere in sine, lumina, modestie, bucurie
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
