Depresia, o fi pacostea secolului 21?
Depresia…o fi pacostea secolului 21, ori a devenit la fel ca empatia la reflexul de voma?
Depresia, anxietatea sunt din ce in ce mai intalnite, in zilele noastre. E si firesc, pentru ca ne confruntam cu tot felul de provocari, altele decat cele cu care am fost invatati in copilarie. Eu, pe vremea mea, spuneam ca sunt “a doua generatie de la opinca”, ceea ce insemna ca mi-am asumat sa fiu superioara generatiei mele. Presiunea era maaaare pe umerii mei! Si uitam de depresie! Socrul meu ii spunea sotului meu, cand nu-si indeplinea obligatiile in gospodarie: “Mai, baiete, ia du-te tu de ia stiloul (matura) si da un extemporal (adica “ia si matura curtea”).
Mai in gluma, mai in serios…
Acum, insa, e mai usor. Ne crestem copiii incercand sa ii ferim de ceea ce am trait noi…
Cu toate acestea…nu exista zi in care sa nu vad, la stiri, statistici despre depresie si depresivi. Copii de 20-30 ani!!!
Pe unii i-am compatimit (pentru ca ne confruntam si cu depresia adevarata, din pacate), insa mai apoi, fara sa vreau, am observat ca, in foaaarte multe cazuri, depresia aceasta e oarecum auto-indusa. Un soi de alintatura.
O fi devenit ceva “la moda”, ori o empatie cu depresia adevarata prin care trece un prieten?”
Nu stiu.
Dar: “Vaaaaaai, nu am putut sa imi iau ce imi doream!!!” sau: “Nu ma iubeste!” “Sunt depresiv, iau pastile, sa pot continua! Am prescriptie!” – aud mereu.
Serios??!
Anti-depresivele nu fac altceva decat sa iti amorteasca mintea. Din pacate, ori poate din fericire.
De ce? Pentru ca in depresie nu mintea lupta, ci sufletul. Iar sufletul, tot din pacate sau din fericire, nu va putea fi amortit niciodata, oricate anti-depresive ai lua.
Asa ca lasa naibii “prescriptia” deoparte, uita-te in oglinda, da-ti doua palme si…lupta. Daca nu pentru tine, pentru cei care conteaza pentru tine.
Poate astfel, avand un ajutor in plus – mintea limpede – vei putea razbi.
Nici eu nu mi-am revenit, inca, dupa moartea tatalui meu, desi au trecut 5 ani. Imi fac tot felul de ganduri autodistructive, ma autopedepsesc, uneori inconstient, pentru faptul ca probabil as fi putut sa fac mai mult pentru el, insa nu am facut – vedeti cum suna? Oricum, doar a compatimire, nu.
Insa o am pe mama care e depresia intruchipata. Cu tot cu vizitele la psiholog/psihiatru, cu tot cu pastilele antidepresive plange mereu, de cinci ani incoace, dupa tata. La propriu, nu la figurat. Plange ori de cate ori isi aminteste ca a ramas singura pe lume, fara sufletul ei pereche, fara mama, fara tata, fara frate… Si-si aminteste mereu. Iar eu ma straduiesc din rasputeri, tot de cinci ani incoace, zi de zi, clipa de clipa, sa o fac sa rada, sa uite, sa se bucure de viata care i-a mai ramas si pe care incerc sa i-o prelungesc, facand-o sa rada. Iar cand reusesc…sunt atat de fericita, incat ma gandesc ca si tata, acolo unde e, rade si se bucura ca sufletul lui pereche – mama - a uitat, macar pret de o clipa, sa sufere.
Asa ca…alintati-va, daca asta va doriti, complaceti-va intr-o “dulce” depresie (ca asta e, pana la urma), insa nu uitati de vorba: “ai grija ce iti doresti, ca s-ar putea sa se implineasca”…
Pentru ca abia atunci va fi “pe bune”…
photo by: pexels.ro
Postat de: Teoana Vineri, 21 Iunie 2019
depresie, anxietate, adevar, minciuna
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
_thumb.jpg)
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Cele mai frumoase plaje din Aruba: unde sa te relaxezi pe nisipul alb
- Curatarea pardoselilor din gresie, lemn si beton: ce detergent folosesti?
- Procedurile legale pentru import/export folosind containere maritime
- Top 5 cauze ale problemelor renale la caini si cum pot fi prevenite prin controale regulate?
- 3 modalitati de a optimiza spatiul de lucru de acasa
