In durere trebuie sa fim singuri

Hoffmann spunea: „Muzica incepe acolo unde se termina cuvintele”. Eu as adauga, cu umilinta: daca esti atent, omule, vei auzi, printre cuvinte, muzica sufletului celui care le rosteste…
In durere trebuie sa fim singuri.
Bucuriile trebuie impartasite (ce cuvant frumos, cu o conotatie divina)!
Exteriorizarea trebuie multiplicata, amplificata, simtita, vazuta in ochii altor oameni. Efuziunea insingurata intoarce bucuria in tristete, tocmai din amaraciunea de a fi singur. Exploziile de fericire sau simpla bucurie cheama alte chipuri pentru a se putea oglindi, rasfrange.
Mai sunt si bucurii solitare – cand vezi prima ninsoare printr-o fereastra aburita, de pilda – dar si atunci imparti bucuria cu iarna insasi. Intotdeauna, insa, in aceste bucurii solitare intervine o unda de tristete, dupa prima exclamatie de surpriza. Pentru ca sufletul nu poate inflori singur, iar zambetul steril se adanceste in coltul gurii. Dar daca cineva exclama odata cu tine – atunci zambetul ramane, iar sufletul nu-si mai cauta izvorul singuratatii.
Durerea, insa, te aduna, are nevoie de tine intreg, fara ochi sa vada si urechi sa auda. E adevarat ca si ea, impartasita fiind, isi reduce oarecum intensitatea, pentru ca o imparti cu altcineva.
Dar se intampla ca niciodata nu te mai poti constitui ca un tot si nu-ti poti depasi singur cauza suferintei, tocmai pentru ca te-ai obisnuit sa o dai, sa te eliberezi de ea. Insa, cand spui: “vreau sa ma reculeg”, abia atunci, intors spre tine insuti, fata in fata cu raul pe care ti l-a produs ceva sau cineva, poti masura taria pe care, in celalalt caz, n-ai fi crezut ca o ai.
Si plangi, doar tu si Dumnezeu, si-ti pui sufletul in palme si te rogi.
Si incet-incet, din lupta amara si surda si apriga cu durerea, alegi samanta de viata, pe care o ingropi in suflet.
Ramane o amaraciune in tine si o umbra in ochi, o vreme. Apoi se limpezesc in tine toate, pentru ca timpul netezeste cicatricile, iar sufletul hranit cu lacrimi nu moare, ci da mladite noi, chiar fara ca tu s-o stii…
Eram suparata pentru ca gateam pentru 7.
Apoi…a plecat bunica mea (Bita).
Am inceput sa gatesc pentru 6.
La nici un an…a plecat tata…
Acum gatesc pentru 5.
Nu stiu cum sa ajustez. Nu stiu cum sa portionez.
Insa nu pot decat sa ma rog sa ma lase Dumnezeu sa gatesc multa vreme, de aici incolo, pentru noi, cei 5, care am mai ramas.
Cand ma supar, ascult muzica mea preferata. Muzica parintilor mei, muzica nanului meu, Gelu, muzica celor dragi mie, muzica mea: Charles Aznavour, Abba, Edith Piaf, Joe Dassin...muzica sufletului meu.
Ancestral, toti accedem, in suferinta, spre pozitia fetala. Si toti, vrand-nevrand, fie ca acceptam sau nu, avem nevoie de aceasta refulare. De aceasta pozitie. De suzeta de la inceputurile noastre, ca fiinte umane intrate in aceasta lume..
Ei bine...muzica este suzeta mea.
Mereu m-am gandit: “fereasca Dumnezeu sa treaca timpul greu…E mai bine, esti fericit daca trece repede, atunci cand nu ai motiv sa astepti sa se scurga, clipa cu clipa…”
Si? La ce mi-a folosit sa stiu asta? Eu am crezut ca, daca stiu, Dumnezeu nu va permite sa aflu cum e sa treaca greu, timpul.
Dar nu a fost asa.
Constientizarea nu te fereste de experienta de a afla cum e sa treaca timpul si greu, si repede.
Iar asta doare, in ambele cazuri.
Fericirea, in mai multe forme ale ei
Unul mananca si e fericit.
Altul isi cumpara nu stiu ce haine, si e fericit.
Altcineva se bucura cu o cruciulita de lemn, mai mult decat cu una din aur.
Fericirea capata atatea forme!!!
In fapt, e definita altfel pentru fiecare fiinta, in parte, dupa propriile dorinte.
Doar in esenta e unica. E ea, simpla, fericirea.
La aniversari, ori cand pleaca cineva in lumea celor drepti, nu te poti abate de la frazele tipice: “ La multi ani!”, ori “Condoleante!”
Eu am incercat de fiecare data sa spun mai mult, pentru ca simteam mai mult. Insa m-am impotmolit si am ajuns sa ii dau dreptate lui Cioran, care spunea ca tot ceea ce depaseste stereotipia, devine ridicol. Asa ca am ramas la “La multi ani!” si, respectiv, “Condoleante”…
La inmormantarea tatalui meu, i-am sarutat mainile. Are maini atat de frumoase! Le-am admirat intotdeauna, de cand eram mic copil. Sunt maini perfecte. Masculine, mari, cu degete lungi, cu unghii dreptunghiulare, pe care le ingrijea mereu…
Si ma intreb…cand voi pleca si eu, in lumea celor drepti (peste niste ani), vor vedea si copiii mei ceva frumos la mine, astfel incat sa vrea sa ma sarute, de bun-ramas?
Suferinta este la fel ca umbra: nu poti scapa de ea, decat in anumite conditii…de lumina.
photo by: pexels.com
Postat de: Teoana Joi, 25 Octombrie 2018
iubire, suferinta, fericire, bucurie
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Cum poti alege rochia potrivita pentru un eveniment de tip cocktail?
- Strategii eficiente pentru imbunatatirea performantei masculine
- Rutina ideala de ingrijire a pielii cu produsele cosmetice Farmec
- Cum sa recunosti si sa tratezi cele mai comune probleme de piele la animalele de companie
- Mituri frecvente despre rinoplastie si adevarul din spatele lor