In memoria tatalui meu
Am gasit in telefonul lui, dupa ce a plecat in lumea celor drepti – si am plans o zi intreaga – asta: “neiubiti sunt oamenii, daca au ajuns sa ma fluiere pe mine, butoi, batran, gras si trist. Dar poate voiau doar sa ma intrebe de ce nu au facut corect groapa din asfalt”. (probabil se impiedicase)…
N-am stiut ca simtea asa. Dar, probabil, chiar de as fi stiut…nu as fi putut sa schimb prea mult. Dar ma doare ca n-am stiut. Poate as fi putut incerca.
Se spune ca simti, atunci cand cineva drag trebuie sa plece, spre cele sfinte. N-am crezut niciodata asta. Mereu m-am intrebat: “cum “sa simti?” Ce inseamna “sa simti?” Asta e imposibil! Sunt doar povesti!”
Intr-o noapte, m-am trezit – nu speriata, nu cu inima batand nebuneste, cum spun povestile. M-am trezit, pur si simplu, gandind: “Moare tata. O fi avand loc de veci?” M-am sculat in fund si mi-am spus: “esti nebuna? De unde gandul asta cu tata si locul de veci? Ai visat ceva, femeie!”
M-am linistit singura si m-am culcat la loc.
Dimineata, m-am dus sa vad ce fac ai mei (locuim impreuna).
Mama imi spune: “Uite, taica-tu n-a dormit deloc azi-noapte, il apasa ceva in piept.
Am ingalbenit, dar nu am spus nimic despre “prostia” de noaptea trecuta.
L-am rugat sa isi ia tensiunea.
Avea 9 cu 6.
I-am spus ca mai bine mergem, pentru control, la spital. Nu voia, insa l-am convins ca e doar ceva “de rutina”. L-am dus pe tata la spital.. L-au internat, l-au stabilizat.
Seara, n-aveam stare: “ma duc sa-l vad pe tata”. “Nu te mai du la 10 noaptea, poate doarme!”, zic ai mei. “Nu. Eu ma duc, vreau sa-l vad” - nu stiu de ce, nici acum, de ce trebuia neaparat sa il vad. De unde sa stiu ca era ultima oara! Habar n-aveam, insa, probabil, simteam ceva in alte dimensiuni ale fiintei mele.
Era slabit, dar foarte vesel, ca de obicei. Am facut poze “hai, tata, sa te vada si mama, cu aparatul de oxigen”…si si l-a pus la gura, ca un copil, si si-a luat o figura trista – sa vada mama – apoi am ras toti. “sa vezi ce o sa zica Marta” (mama) - zice tata. “O sa se sperie, cand o sa vada aparatul de oxigen”! “Lasa, vii acasa si vom rade de asta, toti, la un gratar…O sa-i treaca mamei sperietura, cand o sa te vada acasa”, zic eu.
Apoi, dimineata, l-am sunat. Nu a raspuns. Am sunat indelung – de vreo 7-8 ori – la fel, nu a raspuns. Mama a zis ca stia ca el trebuie sa mearga la ecograf de dimineata – “de aceea nu raspunde” – m-am gandit.
Dar, deodata…nu stiu, din nou spun: nu am crezut niciodata ca poti simti cand pleaca cineva, insa poate ca asta s-a datorat faptului ca, pana atunci, nu am avut ce simti. Nu stiu. Nu sunt in masura sa judec. Eu stiu doar ce am simtit. Ceva m-a strans de gat. Voiam sa fiu cat mai repede la spital. Nu mai puteam sa respir. Nu gaseam un mijloc de transport - taxi, orice - care sa ma duca sa vad… patul gol - pentru ca asta vedeam, in inima, desi mintea imi spunea ca el e acolo, ma asteapta. Patul gol. Simteam ceva ce nu am mai simtit niciodata si sper din toata inima sa nu mai simt niciodata. M-au bufnit lacrimile, pe drum, pentru ca stiam fara sa stiu. Simteam fara sa simt. Ceea ce simteam era mai presus de logica si nu stiam cum sa fac sa ajung mai repede. Insa patul gol era din ce in ce mai prezent in inima mea.
Cand am ajuns…patul era gol.
“Unde e tata????” am tipat, pentru ca nu voiam sa mai inteleg ce stiam deja.
Un coleg de pat – un preot – mi-a spus: “doamna, tatalui dumneavoastra i s-a facut rau, azi-noapte. L-au dus la Terapie Intensiva."
Am fugit la medicul care il ingrijea: “Vreau sa il vad pe tata!!! Am inteles ca e la Terapie Intensiva, lasati-ma sa il vad!!!” “Doamna, era foarte bolnav, a venit decompensat cardiac, avea…” “Stiu ce avea, va rog, vreau sa il vad, sa vorbesc cu el!”
“ Doamna, dar … a murit dimineata, la 6!”
…
“TATAL MEU A MURIT??? Nu, nu, nu! Aseara am fost la el, am facut poze. Nu se poate! E adevarat ca a murit un coleg de pat, aseara. Poate este vorba despre el. Poate. ..”
“Doamna, nu ne jucam cu astfel de aspecte. Tatal dumneavoastra a facut stop cardiac azi-noapte, la 02,45, l-am resuscitat, l-am dus la Terapie intensiva, l-am supravegheat, iar dimineata la ora 06,00 a murit, desi l-am resuscitat indelung. A fost un stop cardiac ireversibil”… Sa va aduc putina apa?
“Apa? Ce inseamna apa?… Ce sa imi aduceti? Lasati, sunt bine, am spus, fara sa stiu ce e cu mine. Ce fac, acum??? Cum ii spun eu mamei? Cum sa plec, acasa? Ce sa fac? Unde e tata?”
Doctorita a inceput sa planga (oare de ce ?).
“La morga, doamna”…
“Serios??? Intr-un frigider il gasesc pe tatal meu?”…
Am ramas cu sacul cu “efectele” tatalui meu, in mana, ca o idioata, nestiind ce sa fac, mai departe. Mama ma suna mereu, sotul meu ma suna mereu, iar eu priveam in gol, nestiind ce sa fac.
Priveam in fundul lumii, in fundul pamantului, cu sacul acela in mana. “Cum ii spun eu mamei? Atat puteam bolborosi, in sunetul de apel al telefonului. CUM sa spun? Cum mai traiesc, mai departe, fara tata???
Apoi, dintr-odata, am impietrit. Dumnezeu stie cum. El stie sa ne ajute sa nu plecam, inainte de vreme.
Am sunat-o pe fiica mea, rugand-o sa ramana langa mama, ca sa o pot anunta.
I-am raspuns sotului, care nu stia ce s-a intamplat si i-am spus: “A murit tata”. Sec, fara semn de exclamare. “Doamne, Teo!!!”. “Da, raman sa completez hartii”, i-am spus, mecanic, cu acelasi sac lipit de mana. Sacul acela va ramane vesnic lipit de mana si de sufletul meu. “Vin si eu la spital!”, zice el, inmarmurit. “Nu. Du-te acasa, e doar fata cu mama. Trebuie sa ii spun mamei si are nevoie de voi. Copila, singura, nu va face fata cu mama. Du-te acasa, te rog, la mama”. “”Bine, te anunt cand ajung acasa!”
Dupa cateva minute, m-a sunat sa imi spuna ca a ajuns.
Apoi…am sunat-o pe mama care, disperata ca nu raspund, se imbracase (mi-a zis fata, mai tarziu), gata sa vina la spital: “De ce nu raspunzi? Ce are? Il opereaza, fata???” “Nu, mama, tata a murit, dimineata”…
Atat de tare a tipat, incat am incetat sa mai plang. M-a speriat atat de tare racnetul ei, incat am uitat pentru o clipa de ce o sunasem.
Fiica mea mi-a spus, apoi, ca mama incerca sa se bage sub pat, desi nu avea loc sub pat. Patul lor are cadrul lipit de podea…
Erau impreuna de cand erau copii…Dragostea dintre ei devenise una neconditionata...
Mama face si acum psihoterapie, dupa aproape un an de cand a plecat tata.
Eu…E curios cum mintea si trupul lucreaza uneori, in situatii de acest fel, aproape impotriva a ceea ce simte sufletul tau.
Va fi fiind un soi de masura de precautie. Un fel de impietrire, pana rezolvi toate aspectele “tehnice”. Iar apoi…cand lasi garda jos…durerea ia locul obiectivitatii. Iar atunci…Dumnezeu cu Mila Lui…
Insa cum se intampla sa mai ai ceva de facut, in aceasta lume, astfel incat sa nu te poti lasa prada complet durerii… nu mori.
Eu…scriu. Un fel de exteriorizare, un fel de refulare. Nu stiu. Scriu si mi-e dor, insa, pe undeva, cred ca inca am ramas in stadiul “tehnic”. Refuz sa ma las prada a ceea ce simt. Refuz sa las garda jos. Nu pentru mine, ci pentru cei de langa mine. Ei nu merita durerea mea.
Nu merita plansul meu. Nu merita sa ma vada trista, pentru ca ei sunt veseli. Asta e, viata e asa cum e, merge mai departe indiferent de “pierderi”.
Cand imi vine sa plang, rad.
Poate unii spun “uite, vezi, a trecut peste durere”… Nu e asa. Insa, de dragul celor in viata, ramasi langa inima mea, prefer sa raman in “stadiul tehnic”. Ei nu merita sa ma vada cu “garda jos”.
…Oamenii trec foarte repede peste moartea cuiva drag. Cum se poate??? Ei (multi) zic: “mortii cu mortii, viii cu viii”…
Insa moartea nu are bilet dus-intors. Doar DUS. Noi ramanem si nu stim ce e dincolo. Cum sa uiti? Cum sa “treci peste”? Cum sa treci de la “dragul meu” la “Dumnezeu sa-l ierte?”
Noi ramanem si nu stim ce e dincolo si, o vreme, nici ce e aici. Iar cand ne trezim, se intampla ca ne vine vremea sa plecam.
Cum sa uiti? Cum sa treci de la “sarut-mana, tata”, seara, la “Dumnezeu sa il ierte?”, dimineata? Cum sa treci pe lista “adormitilor”, la biserica, pe cel care, cu o zi in urma, se trezea in aceeasi casa cu tine, in acelasi pat cu tine? Cum sa intelegi, cand cu o duminica in urma, mergeai la biserica cu cel care acum trebuie trecut pe lista celor plecati? CUUUM?
Eu am mintea limitata. Nu reusesc sa inteleg, desi parintele-duhovnic imi spune ca asa a fost voia Domnului. Da, asta inteleg si respect, insa nu pot suferi lipsa tatei de pe scaunul lui.
Ii admir pe cei care pot “trece peste” si…astept. Nu stiu nici eu ce astept. Sa imi treaca durerea – cica trece dupa un an, insa e o prostie – sa ii treaca durerea mamei, sa ne treaca durerea. E o prostie. Nu trece. Nu are cum sa treaca.
Si atunci…astept. Sa trec dincolo, sau sa vina el, la mine, oricum ar fi.
La fel si mama. Asteapta. Il aude, il simte. Mama e cu el mereu.
Mie…mi-e doar dor.
Cand iesim in curte, la gratar, ii vad scaunul liber…Mi-e dor sa ne povesteasca tot felul de “istorii”, sa joace carti cu noi…
Nu mai sufar sa fac gratar. Ma ascund si plang.
“E randul tau”, se auzea mereu, de la calculatorul lui, cand juca sah online. Iar eu zambeam, desi se auzea in tot cartierul ”e randul tau” (avea boxele date la maxim). Radeam si ii spuneam ca se vor aduna vecinii la poarta, de atata “randul tau”.
Dar stiam ca e acolo.
Acum…ud florile de pe pervazul lui si astept sa aud “e randul tau”… Iar tacerea e atat de adanca!!! Nu se mai aude decat mama, plangand, in camera. Iar eu merg repede la fereastra ei si rad, incercand sa o inveselesc “mama, ai vazut ce flori frumoase am plantat???”…Si iese, sarmana, sa nu ma supere, intuind undeva, in inima ei de mama, ca si mie imi este greu.
Si se bucura de flori, desi in inima ei e furtuna. TATA nu mai e langa ea, sa vada si el florile.
Imi spune, mama: ”stii, azi-noapte tata a fost langa mine, respira langa mine, in pat”… “Nu te speria, mama, e tata. Langa cine sa vina decat langa tine, daca va iubiti de cand aveati 18 ani???”
Mama rade si ma bucur. RADE!!!
Apoi plec in magazia casei si plang, fara sa ma vada nimeni.
Plang pentru durerea ei, care spune, mereu “am ramas singura, nu am nici mama, nici tata, nici frate, acum nici sot, tu, fata, ai familia ta”, plang pentru durerea noastra.
Pentru toata viata de om petrecuta impreuna. Plang pentru toti cei dragi care au plecat intr-un timp atat de scurt si atat de multi, plang pentru tata, care m-a iubit, ne-a iubit, mai mult decat orice.
Plang pentru tot ce as fi putut face, dar nu am facut, plang pentru cel ce a fost DL PROFESOR POMARLEANU CONSTANTIN, inspiratie, model, profesor, dascal, parinte, tata, sot, bunic, sfant, mai tata Constantin al meu, al nostru, al elevilor, Costel al mamei, tata al meu, bunelu’ Costel al copiilor mei, copil adormit al lui Dumnezeu. Plang si astept.
Depresia inseamna incapacitatea de a face lucrurile obisnuite din viata ta, pastrand ritmul obisnuit si alternanta fireasca dintre veselie si momentele de tristete.
Eu nu sunt depresiva (desi negatia nu mi-e de ajutor).
Pe mine ma doare moartea tatalui. Scriu despre asta, intr-o disperata incercare de refulare a ceea ce simt. Ma ajuta scrisul. Astfel nu mai trebuie sa vorbesc despre asta. In scris gasesc alinare. Sunt momentele mele de tristete, refulate pe foaia de hartie. Dar atat. Ma ascund, scriu, dupa care imi vad de viata care, vrand-nevrand, merge inainte, cu bune si rele. Atata timp cat pot plange, singura, scriind, iar apoi pot sa fac ceea ce trebuie sa fac, zi de zi, sa rad, …nu ma incadrez in diagnosticul clasic al depresiei. Sau?..
Tata s-a apucat sa isi scrie memoriile cu un an inainte de a pleca. Scria atat de bine! M-a surprins si pe mine, ne-a surprins pe toti cu harul, cu talentul lui.
Dar, nu stiu cum, computerul s-a stricat si s-au pierdut toate fisierele. Ce ciuda ne-a fost!!! Chiar scria bine, sau, hai sa spunem ca povestile lui erau asa fel narate incat ne atrageau tuturor atentia, intr-un mod placut. Erau povestile tatei, nespuse pana atunci nepotilor, nici macar mie, fiicei lui.
Am incercat in zadar sa recuperam acele fisiere, cu ajutorul celor de la IT, care au spus ca suntem norocosi ca am recuperat macar computerul.
Asta e. As fi vrut sa fiu eu memoria lui. As fi vrut sa fi putut recupera eu “fisierele mintii” lui, insa ….
Acum…il plang, pentru ca a plecat, fara veste, intre cei sfinti.
Si mi-e ciuda ca s-a pierdut masura talentului lui, pe care ar fi putut sa il arate si altora, nu numai familiei lui si mie, fiica lui.
Pana la urma, ce conteaza pe lumea asta, in care suntem atat de trecatori, precum o frunza in vantul toamnei? Impactul sufletesc pe care cineva il propaga spre cei care rezoneaza cu el, cu inima lui!
La inmormantarea lui au fost atat de multi elevi (a fost profesor de matematica, copil intre copii)!
Erau atat de multi si toti plangeau! Atat de multi ii duceau dorul si erau atat de vulnerabili – copiii – in fata vietii implacabile, care nu are nimic de a face cu numarul de ani de “profesorat” ai dascalului lor!
Da, mi-e ciuda ca am pierdut fisierele, insa spectacolele de teatru pe care le-a pus in scena cu atat de multe generatii de elevi, ai lui, ca diriginte, raman. Nu in istorie. Nu in cataloagele si “fisierele” scolii in care a profesat. Ci, mai mult si mai important, in inima lor, a copiilor pe care i-a calauzit si i-a alinat. In inima celor care l-au apreciat si care il plang. ASTA mi se pare mai important decat orice diploma, decat orice alta metoda de recunoastere a meritelor. Iubirea, pana la urma, oricum ar fi ea, materna, paterna, fraterna, colegiala, prieteneasca, este IUBIRE.
Tata a fost talentat, iubit, pentru mine a fost un sfant, pentru elevii lui a fost un mentor cu adevarat.
El nu si-a dorit nimic pentru el insusi, insa a dorit tot ce e mai bine pentru cei dragi lui: elevii lui si noi, familia lui. Iar asta nu se poate cumpara, nu se poate negocia, ci se castiga.
Dumnezeu sa-l ierte!
Pot sa astept mult si bine sa apara TATA, intr-un colt de umbra… Mult si bine. Il chem, il rog, ma rog, insa nu apare niciodata. Nici macar in vis, deocamdata. Va fi fiind el prea aproape de CER, ori eu prea aproape de PAMANT???
Daca ai spune celui de langa tine: “m-am ascuns sa plang moartea tatalui meu, pentru a nu te incarca si pe tine cu suferinta mea”, ar spune – in mod firesc, pana la urma – “de ce te-ai ascuns? Te-as fi inteles! As fi fost alaturi de tine, poate as fi putut, cumva, sa te alin…”
Da. Foarte adevarat. In final, toti avem, in fondul genetic, in instinct, compasiunea pentru aproapele aflat in suferinta. Dar…cat poate suporta cineva durerea celuilalt? Pana intrece limitele - tot firesti - ale rabdarii umane, care rabdare este si ea scrisa in acelasi fond genetic…
Cum spunea Cioran – si avea, din pacate, dreptate –“ daca cineva iti expune suferinta lui mai mult de un sfert de ora, nu poti rezista”. Asa e. Te copleseste, vrei sa fugi. Ai si tu, singur, problemele tale.
Si atunci… ii dau dreptate si ma ascund de toti, atunci cand plang. Sa nu ma vada nimeni, sa nu ma simta nimeni, sa nu dau seama nimanui. Doar literaturii.
Iar acolo unde ma ascund pot sa plang fara sa imi fie frica de “sfertul de ora” al rabdarii umane, pentru ca rabdarea lui Dumnezeu, din fericire, nu cunoaste ceasul.
I-am facut tatei pomenirea de un an.
Am adunat toate cele necesare, fara sa analizez, fara sa ma las prada a ceea ce simt. Tehnic: “trebuie aia, trebuie cealalta”…
Seara, eram cu toate pregatite. Insa singurul meu gand era: “ce va face mama?”, “ce va zice mama?”, “cum va reactiona mama?”
Toata noaptea la asta m-am gandit, ascultand, poate aud prin pereti: ”Plange? Nu, mi s-a parut!”…
Dimineata, nu mai pridideam cu pregatirile. Le-am asezat pe toate in sacose, am revazut lista, sa nu cumva sa uit ceva (asta e, nu stim tot dinainte, mereu va fi nevoie de o lista)…
Mama era bine. A fost bine si la biserica, si la cimitir, a venit acasa impacata, dupa.
Eu am fost cea care, dupa ce ne-am intors, am fugit repede-repede (ce pleonasm impardonabil) in magazie si am plans, fara sa ma vada si fara sa ma auda nimeni.
Nu voiam sa o pierd si pe ea si mi-a fost teama. Nu eram pregatita pentru alta pierdere..
Am plans si pentru ca eram bucuroasa. Paradoxal, nu?! Dar eram bucuroasa pentru ca mama a fost bine, a trecut cu bine peste pomenirea de un an, pentru ca a rezistat stoic, desi in inima ei …
Probabil a ajutat si faptul ca am tinut eu mortis sa iau si copiii cu noi. ASTA cred ca a retinut-o si ma bucur. Ii venea sa planga, se abtinea… Apoi, acasa, ea a fost bucuroasa ca “vaaai, a fost bine, am avut de toate, a fost asa o slujba frumoasa!”, iar eu am fost bucuroasa ca nu a fost nevoie sa chem Salvarea.
Da.
Ne este greu si nu o sa treaca.
Insa…atat timp cat ma va mai lasa Dumnezeu pe pamant… voi incerca sa o fac sa rada.
Pentru ca sunt fiica tatalui meu. Iar el ne facea mereu sa radem. Asta este mostenirea mea: el.
Mi-as da viata pentru o ora cu el, aievea. Insa nu mai e posibil, asa ca incerc sa tratez “tehnic” pomenirile si sa sper ca ne vom revedea, intr-o zi. Iar daca mama rade…in sufletul meu se naste o speranta.
…Dar imi e tare dor. Tare, tare, tare dor!
Preotul spune ca e mai bine ca a plecat atat de discret, pentru ca nu am fi rezistat plecarii lui. Poate are dreptate. Insa…cum ramane cu noi???
Nici eu, nici altcineva, nu stim ce e dincolo, decat cand ajungem acolo. Asa ca… iarta-ma, Doamne, pe mine, pacatoasa, insa lasa-ma sa ma intreb. Si sa imi fie dor.
Pana la urma, cam asta e si filosofia Ta: “Cere si ti se va da!”
Iar eu adaug cu speranta: “Intreaba si ti se va raspunde!”…
…Asa ca astept, in suflet, raspunsul Tau…
Postat de: Teoana Sâmbătă, 01 Septembrie 2018
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Mituri frecvente despre rinoplastie si adevarul din spatele lor
- Cum sa alegi cel mai bun parfum cu feromoni? 3 recomandari
- De ce sa alegi transferul privat pentru calatoriile catre aeroport?
- Cum sa incorporezi laptele si lactatele in rutina ta de fitness
- Cum ajuta Bonengem in ameliorarea durerilor musculare si articulare