Poveste din brumar

parc

Ea, o fiinta slaba si firava statea la prima ora a diminetii in bataia vantului taios de octombrie imbracata doar intr-o rochita subtire de vara ce i se lipise de trupul tremurand. Picioarele-i erau dezgolite de sandalele cu toc inalt ce-i dezveleau glezna fina si gratioasa de copila ce abia devenise femeie. Parul ii cadea neglijent pe umeri si ii acoperea strategic cearcanele atator nopti nedormite si lacrimi varsate. Ochii ei erau calzi ca o zi de primavara, dar taiosi ca cel mai dur crivat din toiul iernii. O gura micuta, cu buze de grosime medie era amplasata perfect pe chipul acela construit pe durere. Isi pierduse zambetul parea, dar nu cauta mangaiere...

Era in 1 octombrie cand am zarit-o prima oara pe banca aceea rece si prafoasa a parcului. Parea atat de inofensiva si lipsita de aparare, dar in acelasi timp puternica si gata sa te sfasie si din priviri. Nu era nimeni in toamna rece la ora 8 in parc, doar ea si cu mine care ca-n orice dimineata imi faceam programul de alergare. Azi, am realizat ca ea zacea pe banca aceea de ceva timp, de fapt, in ultima luna am vazut-o acolo in fiecare dimineata fara ca macar sa-mi atraga prea mult atentia. Mereu am crezut ca astepta pe cineva: poate iubitul, fratele sau sora, colegele de munca sau poate pe prietena ei cea mai buna, dar realizam acum ca niciodata nu o vazusem plecand cu nimeni. Azi, m-am oprit din alergat si-am stat s-o privesc. Femeia asta e cam de varsta mea, ma gandeam eu in tacerea adanca a parcului, dar chiar si asa pare a ascunde secrete cat una de 70 de ani ce isi facuse o familie, avea un sot, copii, dar pe care rand pe rand ii pierduse si ramase singura. Ma intriga prezenta ei aici, iar ei nici ca parea sa-i pese ca tremura de frig in hainele subtiri de vara. Am contemplat-o in jur de o jumatate de ora pana cand uitandu-ma la ceas mi-am dat seama cat e de tarziu si ca aveam sa intarzii la facultate. Am parasit parcul indoielnic, cu gandul la tanara aceea ce zgribulea de frig pe-aceeasi banca si cu dorinta ca maine sa ma-ntorc acolo sa continui contemplarea.

Ziua a trecut relativ repede si seara cand m-am asezat in pat dupa o zi epuizanta, un gand negru mi-a trecut prin minte. Oare fata aceea isi cauta sfarsitul in acel loc? Noaptea mi s-a parut infinita si n-am reusit sa-nchid un ochi u gandul la destinul acelei tinere ce trezea in mine sentimente grele si amintiri. Si s-a facut ziua, soarele rasarise deja, dar ceata abia daca ii dadea voie sa se faca observat. M-am dat cu greu jos din pat, m-am imbracat ceva mai gros ca-n ziua precedenta si am iesit sa-mi fac invioarea. Recunosc ca azi, mai mult ca oricand ma grabeam spre parc din dorinta de a o revedea. Iar ea, era acolo, desi azi ajunsese cu o ora mai devreme ca ieri, parea ca ea fuseese prima si vroia sa o gasesc mereu acolo. Purta aceleasi haine ca-n ziua precenta, iar azi mai mult ca ieri parea infrigurata, dar nu parasea acea banca chiar si asa. N-am putut alerga deloc, m-am asezat pe o banca mai indepartata de ea ca sa nu o deranjez si sa nu ma observe. Am stat s-o privesc si am incercat sa-i descopar secretele, dar parea de nedescifrat. S-a facut iar tarziu si trebuia sa plec, dar nu inainte de a ma opri in dreptul ei si de a o intreba daca nu are nevoie de ceva. Mi-a raspuns tacit:

- Nu-mi poate oferi nimeni ce am eu nevoie!

 



 N-am indraznit sa mai zic nimic, simteam ca am intrat intr-o intimitate in care nu aveam ce cauta. Cine ma credeam eu sa-i incalc teritoriul si sa vreau sa intru cu forta in sanctuarul ei? Din ziua aceea nu i-am mai adresat nici un cuvant, abia daca ii mai aruncam o privire pe furis de frica sa nu-i mai invadez teritoriul. Au trecut 10 zile de atunci, dar azi ceva simteam ca ceva ma indeamna spre ea, cea care zi de zi sta pe aceeasi banca, imbracata in rochite subtiri de vara, mereu cu tocuri inalte, dar cu un chip mai mult scaldat in suferinta decat in fericire. Am alergat cu graba spre parc si am gasit-o deja acolo. M-am asezat langa ea fara sa-i zic nimic sau fara s-o privesc. Am stat asa timp de o ora, parea ca nici nu ma observa sau nu vroia sa o faca. Nu ma grabeam, simteam mai mult ca oricand o forta ce ma tinea acolo si nu-mi dadea voie sa plec. Si-am asteptat ore-n sir, iar la ora 14 dintr-o data am simtit cum cineva ma ia in brate si-si pune capul pe umarul meu. Era ea, ma strangea atat de strans de parca ar fi vrut sa-mi franga oasele in intregime. Am lasat-o sa stea asa minute in sir, dupa care ca printr-un miracolo am auzit o voce calda si blanda:

- Ce cauti aici? De ce te-ai asezat langa mine sa-mi spulberi linistea?

- Poate nu intelegi acum, dar ceva m-a impins sa vin aici. O forta ce nu mi-o pot explica m-a adus aici, pe banca aceasta. De ce vii aici zilnic? Am intrebat-o eu cu o oarecare retinere, de frica sa nu primesc in schimb tacere.

- Eu nu plec niciodata de aici, aici e locul meu. Putinele clipe in care ma despart de banca aceasta sunt cele in care merg pana acasa, sa-mi schimb hainele si... dar nici macar nu stiu de ce-ti spun tie asta, esti doar o straina pentru mine.

- Dintr-un motiv sau altul viata m-a adus aici asa ca poate iti va face bine sa te destainui cuiva.

A urmat o pauza si credeam ca nu-mi va mai raspunde nimic... dar...

- Il astept... de o luna jumatate, zi de zi, noapte de noapte, fara regret si fara reprosuri, doar cu iubire.

Pentru o clipa am ezitat si n-am indraznit sa zic nimic...

- O fata ca tine n-ar trebui sa stea aici, atata timp singura, e periculos.

- N-o sa ma despart de locul asta, aici am amintiri dintre cele mai frumoase, aici am fost fericita.

Si usor, usor mi-a spus povestea vietii ei. Am aflat ca-l astepta in acel loc pe cel ce-i fusese iubit si ca desi se ratacisera pe drum, ea nu renuntase sa-l astepte si sa spere ca intr-o zi se va intoarce la ea. Traise o poveste de dragoste ca-n povesti si privirea ii stralucea intr-un mod aparte cand ii rostea numele. Nu regreta ca-l intalnise, nici toata suferinta si durerea ce i-o pricinuise, il vroia doar inapoi, asa cum era. Cu greu am inteles cum rezista in frigul acela sa stea fara sa se imbolnaveasca, dar ea mi-a explicat ca dragostea ii tine de cald si ca va sta acolo oricat va fi nevoie caci ea e mai mult moarta decat vie fara el. Am stat cu ea pana seara in ziua aceea si ceea ce-mi povestea parea de necrezut, dar verva si entuziasmul cu care spunea fiecare cuvant scoteau din mine stari pe care nici nu stiam ca le pot avea. S-a facut intuneric si dupa lungi discutii mi-am dat seama ca trebuie sa o abandonez acolo, sa o las singura si neprotejataintr-un loc plin de pericole. Eram speriata, ca si cum eu as fi cea care va ramane acolo. Dar ea... cu un glas dulce imi sopti:

- Nu-ti fie teama, n-o sa patesc nimic, iubirea ce o port in suflet ma protejeaza de orice pericol. Du-te acum, sti ca mine ma vei gasi din nou aici.

Si fara sa mai zic nimic, m-am ridicat cu grija si-am plecat, intorcandu-ma din cand in cand in urma pentru a o privi daca mai e acolo. Nu se clinti nici o secunda, nici nu isi arunca privirea inspre mine, pastra mereu capul plecat si astepta, fara sa se-ndoiasca si fara sa-si piarda rabdarea. O admiram, nu intalnisem niciodata o persoana atat de calma, rabdatyoare, de neclintit, dar mai ales atat de dedicata unei singure persoane. Pentru ea, nu exista nici un altul ce l-ar fi putut inlocui, nici unul atat de bun, atat de drag, atat de perfect si atat de al ei si pe care sa-l iubeasca mai mult ca insasi lumina zilei, desi el era cel ce ii provocase cele mai mari dureri si profunde rani. Eram fascinata de felul ei pur de-a iubi, de sinceritatea fiecarui cuvant si de lipsa de ura pe care oricare alta persoana ar fi fost indreptatita sa o simta daca-ar fi fost abandonata, doar ea nu. Acceptase ca acela ii era destinul, dar nu putea sa accepte ca iubitul ei sa nu se intoarca la ea. Simteam ca mai presus de orice isi apartin unul altuia si mai devreme sau mai tarziu asta avea sa-i aduca din nou impreuna.

Desi multa lume o judeca si o considera nebuna pentru faptele ei, eu ii admiram indarjirea cu care in fiecare dimineata mergea pentru o ora acasa, sa se spele, aranjeze si schimbe in alte haine. La ora 4 era momentul potrivit sa se desparta de parc si sa-si indeplineasca ritualul numai de ea stiut. O ora mai tarziu era deja la locul ei, pe aceeasi banca, la fel de frumoasa ca o raza de soare ce atingea pentru prima data frunzele dimineata. N-am crezut ca pot exista persoane atat de fidele incat chiar si dupa despartire sa simta ca isi apartin si orice ar fi sa nu se indeparteze de scopul de a ramane pentru totdeauna a lui. Cat de pur poate fi sufletul cuiva daca poate varsa lacrimi cu zambetul pe buze si sa le poata numi pe fiecare din ele un sarut ce si-ar fi dorit sa-l ofere celui iubit?! Ea, era fiinta cea mai sincera pe care o intalnisem, poate ultima din aceasta generatie de oameni onesti pana in adancul sufletului, pe care nici o rautate nu ii putea schimba si nici o durere nu le poate transforma firea. Felul ei de-a fi ma indigna, era ceva in ea ce mi-as dorit sa am poate, poate puterea ei, poate rabdarea sau poate felul in care s-a daruit totalmente cuiva pentru eternitate. Mi-am facut o obisnuita din a o cauta in fiecare dimineata, de a impartasi experiente si de a invata din povestea ei. Ma atragea ca un magnet felul ei simplu de a fi, privirea ei ce dovedea ca nu poate minti si entuziasmul cu care isi nara propria poveste. Am petrecut multe clipe impreuna si am ajuns sa o simt ca pe o parte din mine, ceva ce-mi doream sa fiu, dar nu eram. Intr-una din dimineti pe la mijlocul lui octombrie aveam sa aud niste cuvinte ce-si vor gasi ecou pentru totdeauna in mine. M-a luat prin surprindere si pe nepregatite:

- De maine sa nu mai vii! Nu ma mai cauta aici! Ai gasit in tine ce aveai nevoie, prezenta mea e de prisos.

- Dar nu inteleg... i-am raspuns cu o jumatate de gura.

- Nu e nimic de inteles, eu sunt acea parte a ta ce nu o cunosteai si zacea ascunsa in tine. Ai fost menita sa ma descoperi aici ca sa te regasesti pe tine insuti. De azi inainte sti ce ai de facut.

M-am ridicat de pe banca si m-am indreptat spre casa, stiam acum ca tot ce am trait in acel parc mi-a fost dat ca sa invat sa ma descopar intr-un alt fel. Un fel care sa ma faca mai iubite, mai inteleas si sa fiu mai devotata unei persoane mai mult decat mie insami. Nu credeam ca as putea nutri sentimente atat de profunde vreodata, nici ca viata mi-ar putea da o asa lectie de viata ce o sa-mi schimbe traiectoria existentiala pentru totdeauna. Tot peripluul prin parc era ceva ce ma asteptase atata timp ca sa deschid ochii si sa vad ce e esential...

Nota obtinuta:
10 (1 vot)
1999 vizite
Noteaza si tu acest articol:
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Postat de: Iulia-Dragan Vineri, 07 Octombrie 2011

Etichete pentru acest articol:

jurnal de femeie, poveste din brumar, octombrie, regasire, daruire, iubire



S-ar putea sa va intereseze si:

A trecut Craciunul, dar si ziua Sfantulului Stefan; mai este putin si vine Revelionul. [..]
citeste si comenteaza
Feminitate…ce relevanta ai in aceste vremuri? Acum cand totul este atat de superficial [..]
citeste si comenteaza
Toate, cu siguranta, visam si vrem sa fim frumoase! Fiecare femeie, probabil a avut, la [..]
citeste si comenteaza
Acum trei luni, cand lumina amurgului se imbina cu cea a serii, am facut o calatorie in [..]
citeste si comenteaza

De acelasi autor:

Este la moda in 2011! O piesa ce a stat intr-un con de umbra in ultimele sezone, a revenit din nou [..]
citeste si comenteaza
Pentru aceasta primvara culorile permise pentru a ne decora unghiile sunt dintre cele mai vesele si [..]
citeste si comenteaza
In aceasta toamna hair stylistii ne-au pregatit o gama variata de culori, de la blond miere pana la [..]
citeste si comenteaza
Catalog moda vara 2012: rochii, fuste, pantaloni, camasi, toate cu imprimeuri intreresante. [..]
citeste si comenteaza

comentarii:

Adauga comentariu

Care este varsta ta, cititoare a portalului www.femeiastie.ro?

  • - 10 ani
  • 11 - 14 ani
  • 15 - 18 ani
  • 19 - 24 ani
  • 25 - 30 ani
  • 31 - 35 ani
  • 36 - 40 ani
  • 41 - 45 ani
  • 46 - 50 ani
  • 50 + ani

vezi rezultate