Slowroom, un roman de Maria Folea
Romanul „Slowroom” al Mariei Folea, aparut in 2013 la editura Herg Benet si castigator al premiului de debut (ceea ce autoarea, in modestia ei bine cunoscuta, nu mi-a spus), mi-a adus inca o confirmare, daca mai era nevoie, ca Maria este foarte talentata. Nu numai la scris poezie, asa cum stiam.
Pentru ca „Slowroom”, asa cum este - realist, lucid, plin de expresii dure si de lucruri dure, vibreaza liric de la inceput pana la sfarsit.
La inceput am fost uimita de capacitatea Mariei Folea de a se transpune atat de bine in pielea unui personaj masculin, apoi am inteles ca e mai mult decat atat, o privire asupra fiintei umane, asa cum este ea, in toate complexitatea si fara false pudori. Dualitatea masculin/feminin, existenta in fiecare dintre noi si recunoscuta ca atare de psihologi, se pierde în multele clisee cu care crestem si cu care suntem indopati de societate. Mai mult decat atat, in societatea actuala un lucru “ciudat” in ochii celorlalti adesea este aducator de suferinta, aduce respingerea si marginalizarea celui care s-a facut “vinovat” in ochii celorlalti de a fi diferit.
Asadar avem de-a face cu povestea lui Cristi, aparent un inadaptat, care se furiseaza de obligatiile unui job si a unor responsabilitati sociale asa cum stie el mai bine, asa cum facem toti de altfel, intr-o masura mai mare sau mai mica. Un om care-si gaseste un refugiu, care vrea să traiasca, ferindu-se de amestecul celorlalti. Pornind de la asta, asistam la desfasurarea unei povesti de dragoste – initial ne duce cu gandul la un triunghi amoros, apoi ca intr-un joc, perspectivele se schimba. Este absolut fascinant. Oamenii nu sunt intotdeauna ceea ce par, imi rasuna in minte, da, asa e. O zana poate aparea pe un camp plin de papadii si iti poate schimba viata, te poate duce intr-un vis din care nu vrei sa te mai intorci. O dată pierduta zana, tot incerci sa reinventezi visul la nesfarsit, mergand pana la urma in nicaieri. Dar oare ceilalti, care se erijeaza adesea in judecatori, merg oare intr-o directie? Nu este foarte sigur. Pentru ca, asa cum citim la inceputul unui capitol, „adevarul e relativ-like”. Pentru noi, oamenii, cel putin. Putem, pentru a intelege ceva, sa calatorim doar din feeria unui camp luminos cu papadii si zane spre adancimile intunecate ale subconstientului uman. Sau sa ne imprietenim cu “cemafac-ul”, ce ne insoteste toată viata in dorinta noastra de a corespunde unor asteptari. Pentru ca dupa asta urmează moartea, la care n-ar strica sa ne gandim din cand in cand. In fond, au mai plecat si altii si s-au descurcat.
Ceea ce transpare in mod evident dupa lectura, cu ceea ce am ramas eu, este acea dorinta de libertate cu care ne nastem si evidentul chin care urmeaza, pentru ca oamenii vad stramb si se supun unor sabloane. Vrand nevrand, greoaia normalitate ne misca pe toti, ne macina in menghina ei ca pe o masa amorfa. Maria Folea ne spune o poveste cu o sensibilitate impinsa la extrem si cu care ramai mult timp in minte.
Postat de: Irina-Lazar Joi, 16 Iunie 2016
romane
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
