Meditatii despre iubire si despre cunoastere (I)
Marea conditie a iubirii: - “a darui”, pentru ca numai cand o darui poti vorbi de “a iubi” si - a fi iubit; este momentul cand masura iubirii tale devine preconditia reciprocitatii, iar atunci este si mai minunat!
Un alt fel de istorie comparativa
Dupa ce am vazut legatura dintre umilinta si iubire, ajungem sa dezbatem iar ce este necesar sa stim pentru a iubi. Umilinta am vazut nu inseamna asertivitate dupa cum multi inteleg in zilele noastre, mai ales intr-o tara in care a fost ‘zguduita de eruptii’ involutive ale cotropirilor multor popoare inamice de-a lungul istoriei. Japonezul, spre exemplu, are structurate in sine preconstructe mintale si ‘evolutii' datorate repetatelor cutremure, ale invaluirilor tsunami, si/sau a multor alte defavorizari climaterice, unde, in ciuda lor, japonezul nu s-a lasat rapus, ba dimpotriva, dupa aceste defavorizari a venit cu o idee in plus de a spori rezistenta cladirii implicate, de a intari structura unui anumit pod s.a.m.d. Toate aceste incoveniente naturale sporesc, se pare, ideile, conlucrarea, creatia si tehnica lor pana la cel mai inalt nivel, dar in primul rand sporesc rezistenta psihica! Au ajuns sa construiasca si pe teritoriile lor ceea ce s-au ferit ori nu s-a putut in secolul trecut, in ciuda faptului ca este ideea lor – cea a zgarie norilor. Se stie ca aceasta tehnica descoperita de niponi nu s-a putut pune in practica pe teritoriul lor, datorita cutremurelor repetate si a tsunami, acum insa da, cu toate masurile de precautie incluse.
O asemanare ar exista aici, unde datorita cotropirilor dese si romanul are incorsetata in mentalitatea sa preconstructe prin care vede viata sa si pe ale celorlalti din jur, vazand-o intr-un anumit mod nu foarte pozitiv, este ceea ce se numeste fara indoiala - inconstientul colectiv (C.G.Jung). Daca pe japonezi zguduirile teritoriilor lor la propriu i-a facut mai pozitivi si mai creativi, pe romani insa eruptiile navalitoare i-a facut mai negativisti. Auzind ei ca vin vandalii, spre exemplu, au trebuit sa lase tot fugind, luand cu ei doar ce se putea lua ca sa-si salveze macar viata. Dupa valul invadator-navalitor, intorcandu-se romanul din ascunzatoarea sa, nu mai avea chef sa refaca intr-atat de mult ceea ce au stricat navalitorii, gandindu-se ca alt val mai urma sa vina…
E mult prea indepartata acea mentalitate pentru a mai fi activa?
Nu se insela romanul acelor vremuri fugind, tremurand, intorcandu-se si reluand tot de la inceput, pentru ca timp de un veac numai asa s-a intamplat… Era ca un plan prevazator. Pentru ce trebuia atunci sa-si intareasca casa sa daca stia dinainte ca va fi stricata? Atunci, cand mai avea el timp sa iubeasca intre fuga si reconstructii? Numai ca iata, negativismele s-au instalat atat de bine - ca la ele acasa, ce putea face romanul de atunci ca sa devina pozitiv? Mai mult ca sigur ca asa ii era si iubirea, iubea pe fuga, avea frica ca sa nu se implice prea mult, caci daca va disprarea acea persoana pentru care s-a implicat, va suferi astfel mai mult si poate mai inutil?! Paradoxuri, din acestea este compusa viata, insa acele preconstructii din “inconstientul colectiv” or fi moarte? O alta parodie cu alta palarie. Nu foarte indepartata acea mentalitate ce a ramas cu siguranta ca un sediment adanc inradacinat in inconstiientul colectiv romanesc!
Iubea pe fuga sau ii era frica sa iubeasca? Cu toate acestea iubea, fara prea multe manifestari dupa cum stim foarte bine, aratand nu mai mult decat ceea ce ii prescria realitatea. Daca am sta sa ne gandim ca tocmai ceea ce a fost o metoda salvgardanta a acestui popor timp de un veac, a devenit o strategie de lupta a marilor domnitori romani, aceea: prin a infometa si inseta armatele dusmane, arzand si otravind fantanile din calea lor, posibil un motiv prin care invingeau cu o mana de oameni hoarde intregi de armate inamice?!
“Otraviti fantanile, dati foc fanurilor pe care nu le puteti lua cu voi”… etc. – oare nu astfel spuneau marii voievozii? Strategii impamantenite de la Stefan cel Mare, Vlad Tepes s.a.m.d. sau de mai dinainte. Este dovada vie, ca atunci cand doresti intr-adevar ceva cu ardoare pot exista multe solutii pozitive. Aceste fapte din istorie ne-au facut un renume in lume, insa tocmai pentru faptul ca acei oameni erau uniti in fata primejdiilor in ciuda tuturor vicisitudinilor vietii, deveneau astfel mai puternici asa dupa cum s-a nascut si povestea lui “mos Ion Roata”.
Numai aceste vremuri ‘noi’ au intors...tot!
Intr-o epoca in care invidualismul ajunge la extreme, incercandu-se din rasputeri asa-zisul ‘pozitivism modern’ se naruie totusi ceea ce a fost bun si impamantenit favorabil in mentalitatea romanului. Un pozitivism fals de fapt! Aceasta mentalitate s-a dezbarat de preconstructiile (de unitate si de respect, as spune) vechi, insusindu-si altele noi, din Occident, a luat in speta numai ceea ce-i rau acolo, devenind rob…a spus ca vrea sa fie independent de tara sa, dar s-a facut sclavul Occidentului!
Deodata romanul nostru a zis ca vrea "sa aibe", dar munceste si creeaza posibilitati in alte tari, decat in cea propie unde ii traiesc urmasii si neamul sau. La fel ca pe vremuri, iubeste pe fuga pentru ca trebuie sa acumuleze, chiar nu mai are timp de dragoste decat tot pe fuga, insemnand doar, poate vreo 2 minute. Adica, doar cat sa se debaraseze de fantasma aceasta ciudata si inadecvata, care incurca cel mai mult in drumul spre realizarea 'scopurilor marete'. 'Un suflet de 2 minute', comparativ cu tanguirea permanenta si mistuitoare a spiritului uman de unitate, empatie si de iubire.
Ceea ce se intampla cu mentalitatea romanului este catastrofa: unii merg ce-i drept pe acea veche arhetipala mentalitate zdrahonica de ‘vrancean’, caci ‘moldovean’ oricum nimeni nu mai vrea sa fie de multa vreme; incercand si ‘moldoveanul’ sa-si transforme preconstructiile fata de cele precedente: “ce tata, vrei sa dau la sapa ca tine o viata intreaga?” Neglijand de fapt tot ceea ce a fost si bun, nu mai munceste la sapa, ci la ceva mult mai in van - in curtea strainului! Sa fi fost intamplatoare chiar aparitia capodoperei populare “Miorita”? Nicidecum! Acum o miorita moderna se naste, poti spune ca iubesti lumea muncind pe la altii, daca nu-ti iubesti neamul, tara, traditiile si tot ceea ce te-au facut sa fi asa cum esti!?
Transformarea nu se intampla fara frictiuni, inadvertente si chiar rataciri, in primul rand a constiintei romanesti! Romanul modern cauta sa depaseasca vechea conditie de ‘iepure fugind din fata pericolului’, dar din pacate in locul fugii a pus...infatuarea! Si se da mare in primul rand fata de seamanul sau, ori fata de acela cu care trebuia sa fie unit, pentru aceasta retezandu-si din start dragostea (prieteneasca) ce o putea avea de altfel din partea acestuia. Ori poate ca ar putea fi iubit de catre acela la care munceste? Hm, certainly not!
Poti spune ca daca nu-ti iubesti neamul, iubesti pe acela la care lucrezi, iar strainul acela la fel te iubeste? Se intampla asa dupa cum a observat A. Adler la aceia care nu reusesc sa-si rezolve acel complex de inferioritate, dar interpun direct peste el unul de superioritate (vanitatea acest lucru fiind in aceasta discutie - de unde si proverbul roman cu ‘fudulul’), ceea ce face sa devina mult mai periculos pentru sine, chiar pentru sanatatea proprie fiind periclitata, unde, iubirea nu este! Este trist si nu stiu cat va mai continua, dar se intampla lamentabil pana la o catastrofa…si, poate ca doar situatia catastrofala va face ca omul sa se intoarca spre alt om cu dragoste!
Omul daca n-ar fi si nebun...
Atunci ar vedea ca nu ia cu sine nimic din ce are, ca tot ceea ce ar conta este dragostea pe care o are, dar mai ales pe care o poate oferi, asa dupa cum spunea cineva: “Nimeni sa nu se creada iubit daca nu o ofera”! Dintre toate si tot ce trebuie sa stim despre iubire, acest lucru este de capatai: “Tine minte: cea mai buna relatie este cea in care iubirea reciproca depaseste nevoia fiecaruia” - compasiunea si iubirea nu sunt doar un lux. Ca sursa atat pentru pacea interioara cat si exterioara, sunt fundamentale pentru supravietuirea speciei noastre”. (Dalai Lama)
Atunci, poti spune ca iubesti pe ai tai, dar ca in acest fel iti poti permite sa dai copiilor aproapelui (strainilor) pietre zicadu-le ca este paine - dupa cum insusi Isus intreaba? Nu, nu poti! Romanul modern in infatuarea lui, tocmai acest lucru nu vede, cum nu vede nici liniile fine de demarcatie dintre iubire in paralelism de multe ori cu ura, asemanarea dintre ele fiind data si de mecanismele comune asemanatoare in actualele timpuri (vom face si aceasta demarcatie), artisti fiind deseori mai mult la ura.
Daca iubesti pe ai tai intr-adevar, atunci iubesti si pe altii. Iubesti lumea intreaga, iubesti viata, florile, animalele, frumusetea ta si a altora, chit ca nu ai vede-o decat pe cea interioara, care de altfel nu ti-ar multumi decat sufletul, vazand-o (cu ochii mintii)! Deoarece, de ce sa nu spunem, cei avizi de frumusetea fizica n-o doresc pentru c-o iubesc, ci doar pentru ca-si inchipuiesc ca avand-o (da, iata si termenii de posesivitate) vor fi mai multumiti si mult mai satisfacuti, cu toate ca numai in mod superficial! Ajungem iata si la sexualitate, despre care satisfactia fizica, in termenii acestia, s-ar crede ca-i comparabila cu fizicul! Hm…in acest fel, cine tinde s-o posede (pentru ca niciodata n-o va poseda cu adevarat, mereu dorind mai mult), de fapt o anihileaza! Nu inatamplator multe femei ce sunt ca un “obiect” inainte, devin dupa casatorie ca…semi-obiect! Oricum, unele au gasit replica inteplepta: “ce, daca m-am casatorit nu trebuie sa mai am grija de mine?” Intr-o asemenea intamplare este cat se poate de corect rationamentul, de ce sa nu recunoastem!?
Cunoasterea in iubire incepe de la tine insuti!
Motto-ul de pe frontispiciul delfic, ce spune “cunoaste-te pe tine insuti!”, facand asociatia si cu alta ocazie, mentionam ca este de fapt o invitatie la iubire - a te cunoste mai bine, insemnand a te iubi mai mult! Alta masura ca ai putea iubi pe altul, la fel nu este decat aceasta! Iubirea de sine este drojdia ce contribuie foarte mult in aluatul total al iubirii, nefiind vorba de stimularea arogantei personalitatii personale, ci tocmai de o reala apreciere a noastra insine pe baza inserarii valorilor universale de pace, de prietenie, de insusi iubire cu tot ceea ce inseamna ea. Daca vreodata as avea vreo mutatie genetica aiurea din cauza vreunei influente sinistre si-as dori sa uit de umilinta, ori fortat si, tot tot n-as reusi! Umilinta fiind, asa dupa cum am vazut, viziunea exacta prin care vad in mine o multime de posibilitati si nu ma “atasez” de altcineva pentru a-mi da el 'tot' ceea ce imi trebuie pentru a fi fericit; aceasta fiind de fapt o pseudo-fericire.
Un rece zid, "lumea" fiecăruia - de Floare Carbune
Intre noi e o "poarta" inalta,
Nu stiu de-i inchisa, deschisa...
De dor incins, as vrea sa te mangai,
Racoarea buzelor sa ti-o cuprind,
Zapada sanilor sa ti-o alint.
Si te-as iubi, te-as adora,
Sa ne topim, dragostea mea!
Atunci
Iubirea ne-ar apropia.
Ce s-a-ntamplat, iubita mea?
Oglinda ta, te-a-ndepartat?!
Dar eu, eu tocmai m-am apropiat!
Dar poarta se transforma-n zid,
Un rece zid...
Prin care nu mai vad nimic.
Si cand poarta se transforma-n zid,
Se-nchide drumul spre iubire...
Se naste-n inima un vid
Ce schimba-n rau a noastra fire...
Atasamentul acesta in mod pragmatic este egoism pur, prin care nu se iese din carapacea proprie, unde in permanenta aflandu-ma, nici eu nu ma pot cunoaste macar, ce-as mai putea spune despre iubirea mea proprie, macar a mea fata de mine?! In acest caz, mereu mi-ar trebui cate cineva care sa ma faca “fericit”, si in putine cuvinte sa am cateva bucurii si acelea de scurta durata, temporar putin chiar repetitiv fiind (de unde si mult prea multe dorinte ce n-ar putea fi satisfacute nici intr-o viata), comparativ cu acea fericire ce este permanenta. Cel care are aceasta vibratie de fericire permanenta in el a inteles ca nu-i trebuie prea multe, sau ii trebuie in masura in care ofera, in masura in care este activ si isi poate mobiliza intreaga energie catre cele ce-i trebuiesc, dar mai ales catre o bucurie interioara prezenta tot timpul, indiferenta fata de alte bucurii exterioare ce i-ar putea parveni si lui, chiar daca tot in mod temporar.
Preconditii sunt?
Daca am face pe scurt o incursiune a ceea ce trebuie sa stiu pentru a pleca in calatoria infinita de a iubi, gasesc preconditiile arhimentionate:
- sa fiu umil ca sa-mi cunosc posibilitatile pentru a le folosi la maximum, fara incercarea de a minimaliza pe ale altora, dar mai ales fara a le atribui mai multe merite lor fata de personalitatea mea proprie (infatuarea nevazand vreodata posibilitatile exacte!), pentru ca fiecare are meritul sau, desi roluri si functii diferite;
- sa fiu mereu cu un interior productiv, nebazandu-ma prea mult pe aprecierile altora (fapt care te-ar putea si cobora), prin care sa-mi produc iubirea de sine si stima fata de altul in mod egal, producandu-mi chiar fericirea proprie permanenta, prin care pot foarte usor sa ofer altora iubirea.
Acestea doua le-am putea numi preconditii existentiale in iubire, dupa care mi-ar fi usor sa aflu singur tot ceea ce ar mai insemna iubirea adevarata, c-ar fi ea separata de indragostire sau de cumva prin vaporii ei de inceput, daca ar putea ajunge vreodata la iubirea matura? Cand am o fericire proprie permanenta imi si este usor sa ofer iubirea si nu neaparat s-o astept, iar numai cine o ofera o si poate primi, dupa cum au zis marii invatati, acolo fiind si iubirea matura, pe care trebuie sa ne-o maturizam (pentru a o emite)!
Dragostea “Eros”
Dragostea in cuplu este in mod expres numai vointa de “a da”, de a impartasi in permanenta si de a comunica in toate sferele ce o caracterizeaza (comunicarea va avea cel putin 2 articole!), fiind ca un izvor nesecat de minunatii, comunicarea de cuplu, daca este bine utilizata! Pentru ca, atunci cand numai te astepti ca insasi dorinta ta de dragoste (chiar si cea sexuala ) sa fie in permanent treaza, s-ar putea de fapt sa gasesti exact inversul expentantelor. Rolul hotarator pentru a nu fi invers am zis ca este - productivitatea interioara!
“A fi” deseori se traduce prin “a avea”, asa dupa cum se intampla in mod curent, si nu in a fi productiv in sentimente si trairi, dar cat mai mult prin vointa de a mentine dargostea in interior (cu ajutorul tuturor proceselor psihice: ratiune, memorie, imaginatie, atentie s.a.m.d.). Cand “a fi” nu devine un “a voi” puternic si de nezdruncinat, atunci nici dorintele care au venit de la inceput de la sine nu se permanentizeaza. Fara vointa, promisiunile de la altar ar fi scrum!
Aceasta nu inseamna ca, asa dintr-o data din anumite ratiuni reci, ne putem infoia in pene si sa ne propunem sa iubim pe cutare “pentru ca”… Cu toate ca, fara dorinta de a iubi ce vine de la sine, niciodata in cuplu (fata de iubirea altruista sau generala ‘philia’ - asa cum e la grecii antichitatii) nu poti iubi autentic, trebuind sa existe acolo dorinte trupesti si/sau sufletesti contopite si intrepatrunse, si dorinte aprige de empatie, depedenta (de care multi se feresc actualmente precum ca ar fi holera, dar este doar o perspectiva de a privi a ego-ului modern... sper sa ajungem si la dependente!) si multe intrebari fara raspuns. Trebuie sa existe in eros (termenul definitor in dragostea de cuplu - la greci, acestia aveau chiar in vechime 4 termeni pentru dragoste!) multe intrebari la care sa nu poti sa raspunzi: “este ceva ce nu pot explica, nu stiu, nu exista raspuns adecvat pe care-l pot exprima in cuvinte pentru iubirea pe care i-o port!”. Neinsemnand distantarea de ratiune (iubirea este oarba?), ba dimpotriva, ca un rationament de baza, in fapt - irationament - pe baza includerii pe el a multor ratiuni (nu din cele reci, pentru avantaje de tot felul). Deoarece, insasi existenta noastra este un irationament interminabil, oricat de multe rationamente i-am aduce in preajma! De aceea: “A sti” in iubire se materializeaza in primul rand prin “a darui” - este conditia primordiala si rationala! Cu toate ca, am atins punctul zicand de productivitatea interioara, el la daruire se refera (si il vom dezbate mai pe larg in partea a doua).
Deci, dupa aceste doua mari preconcepte ce ne face disponibili pentru iubire trebuie sa tinem cont de marea conditie a iubirii: “a darui”, pentru ca numai cand o darui poti vorbi de “a iubi” si a fi iubit; este momentul cand masura iubirii tale devine preconditia reciprocitatii, iar atunci este si mai minunat!
Un articol de: Valerian Mihoc
Postat de: Redactor-Colaborator Sâmbătă, 25 Mai 2013
dragostea si cunoasterea, iubirea de sine, iubirea la romani, despre iubire, despre dragoste
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Transformarea pielii cu retinal: ingredientul de 10 ori mai puternic decat retinolul
- Top 5 motive pentru care anvelopele de vara Barum sunt o alegere excelenta
- Cum sa-ti rambursezi creditul mai rapid: strategii eficiente
- Ce sa porti la o conferinta de afaceri: idei de tinute office chic
- Costul fatetelor dentare: cum poti sa iti planifici financiar pentru un zambet perfect?
