Mama - prietena ta cea mai buna
Umarul pe care plangem nu trebuie sa fie intotdeauna umarul unui prieten. Poate sa fie cald si bland, ca al unei mame. Poate sa ne strige pe nume si sa ne imbratiseze, sa nu stim ca este acolo, dar sa-l simtim. Si sa-l vedem cand ne uitam in jur si nu gasim un alt umar pe care sa ne asezam fruntea.
Sunt momente si zile in care nu apreciem suficient de mult inima mamei. O ranim, o ignoram, o dam la o parte si promitem sa o restabilim intr-o alta zi. Dar ne este atat de usor sa spunem asta pe cat de usor ne este sa trecem peste inca o zi, pana ce le adunam ca pe un morman de rufe murdare. Iar ea este intotdeauna acolo, ne asteapta sa vorbim cu ea, sa o alinam si sa ii imprumutam, macar putin, din caldura pe care o emana a noastra. Dar noi suntem ocupati. Fugim dintr-o parte in alta, doar pentru a ne ocupa de propriile treburi si de a rezolva ceea ce, credem noi, este mai important. Ne avantam in bratele prietenilor, fara sa anticipam ca, intr-o buna zi, vom ramane fara ei. Unii pleaca, altii stau.
Iar mama asteapta.
M-am refugiat de prea putine ori in bratele ei. Nu am stiut cat pot sa apese palmele ei pe spatele meu, cat de multa intelegere imi poate oferi, cat ma poate lasa sa plang si cat sa rad. Si totusi, mereu reveneam la ea ca sa iau ce-mi era necesar, dar niciodata ca sa-i povestesc ce voia sa stie. Voiam, la randul meu, sa-i spun. Sa-i spun pe cine iubesc, pe cine urasc, pe cine iert. Sa-i povestesc de cel care m-a ranit, de cea care nu a fost sincera cu mine. De cei care nu au incredere sa-mi vorbeasca despre secrete si intimitati, cand eu am fost, mereu si mereu, cea care facea eforturi ca sa capete incredere si sa-si redateze viata in fata lor.
Ma intorceam tot timpul la mancarea ei. Inca ma intorc. O gasesc calda, pe aragaz, si gust si mananc si ii spun cat de buna a fost, dar nu apreciez cu adevarat. Intr-o zi, nu am s-o mai gasesc acolo. Am sa tanjesc dupa aromele acelea si am sa le simt lipsa. O sa le caut in diverse colturi ale casei, sperand ca am sa mai prind, macar putin, o farama din magia care se naste din mainile ei.
Uneori, si parca de prea putine ori, vreau sa-i aud vocea. Este la cativa pasi de mine, dar simt nevoia acuta de a o lua in brate si a o asculta, ore sau minute in sir, despre orice vrea sa vorbeasca. Iar alteori, cand propriile frustrari ma acapareaza, nu vreau sa aud pe nimeni. Nici macar pe ea.
Deseori, ma uit in stanga si in dreapta mea ca sa vad cine imi sta alaturi. Si chiar de nu sunt, in clipa aceea, acolo, tot ii vad. Parintii mei. Singurele persoane care m-ar sustine indiferent de ceea ce as alege sa fac in viata, care m-ar ridica de la pamant de oricate ori as cadea, care ar face tot ceea ce nu ar face un prieten real. M-ar tine de maini si m-ar sprijini.
Am vrut intotdeauna sa gasesc un prieten in mama mea. Cunosc oameni si prieteni care se agata de sufletul mamei lor ca de aer, ca si cum ea este sursa lor de aer. Ca si cum ea ii tine in viata, asa cum sunt. Eu nu m-am agatat asa. Dar, pe masura ce am crescut, si realizand atat de multe lucruri, mi-am dat seama ca fiecare are un alt fel de a oferi prietenia. Nu trebuie sa-ti spuna, nu trebuie sa te anunte.
Pentru ca te asteapta.
Photo by: www.pexels.com
Postat de: Daniela-Vasile Vineri, 01 Iunie 2018
mama, prietena cea mai buna, confesiuni
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Cele mai frumoase plaje din Aruba: unde sa te relaxezi pe nisipul alb
- Curatarea pardoselilor din gresie, lemn si beton: ce detergent folosesti?
- Procedurile legale pentru import/export folosind containere maritime
- Top 5 cauze ale problemelor renale la caini si cum pot fi prevenite prin controale regulate?
- 3 modalitati de a optimiza spatiul de lucru de acasa
