Spovedanie fata de copiii mei
Spovedania nu trebuie mereu facuta doar in fata unui preot. Spovedania inseamna o cerere de iertare, pe care o adresezi celui sau celor fata de care ai gresit, ori crezi ca ai gresit.
ASTA inseamna Cainta pentru care, chiar si asa, in lipsa unui preot, MARTOR si JUDECATOR iti este tot Dumnezeu.
ASTA e spovedania mea, intreaga, fata de voi, copiii mei.
Sunt unele intamplari, unele amintiri, aici, pe care nu le-am mai spus nimanui si nici chiar mie nu am avut pana acum putere sa mi le redescopar… Erminia, tu stii…
Iti amintesti (ca o gluma) cum nu voiai sa mananci primul meu „pilaf pentru copii”, pe care l-am facut pentru tine, cand erai mica? – aveai 2 ani... Te-am fugarit toata curtea, incercand sa te fac sa il mananci – tu, prea mica, eu, prea tanara... Nu stiam nici sa fac pilaf, nici nu imi dadeam seama ca nu e bun...
Nici cainele n-a vrut sa il manance.
Slava Domnului ca mi-am dat seama ca nu e bun de nimic si ti-am pregatit altceva...
Iertati-ma, dragii mei, daca am reactionat altfel decat ati fi vrut, sau ati fi dorit, in unele etape ale vietii voastre.
N-am stiut cum sa reactionez, atunci. Am reactionat asa cum am crezut eu, cea de atunci, fiecareia din provocarile vietii noastre impreuna, incercand, din toate puterile mele, sa nu va fac sa suferiti. Daca nu m-ati perceput asa...nu e vina voastra. Eu, mama voastra, ar fi trebuit sa inteleg de la inceput ca sunt adult, e foarte adevarat. Nu am nici o scuza, insa...
N-am fost ASA, de la inceput. Am crescut odata cu voi, pentru ca si eu eram o copila, cand v-am nascut. Am invatat odata cu voi. M-am maturizat odata cu voi. Am mers pas cu pas, odata cu voi.
Si va iubesc mai mult decat orice pe lume.
Acesta a fost si va ramane motivul pasilor mei, in lumea voastra. Am redevenit copil, incercand sa fiu la fel ca voi, sa reinteleg rostul propriilor mei pasi, de copil devenit adult.
Mi-ati luminat viata, mi-ati redefinit sufletul. Mi-ati descoperit ceea ce nu credeam ca poate fi redescoperit (le stiam pe toate, chipurile...).
M-ati readus in timpul copilariei mele, mereu, pe parcursul varstelor voastre.
Si pentru asta nu pot decat sa va rog sa ma iertati pentru tot ce am gresit, fata de voi si sa va multumesc pentru ca existati in viata mea si pentru ca m-ati ajutat sa devin ceea ce sunt acum...
De aceea, va „povestesc povestea” voastra, asa cum o inteleg eu.
Dimineata, catelusa noastra – Tica - iese afara. La fel si motanul Codita.
Cand se intorc, vin “amestecati”, adica nu intra fiecare, ci unul peste altul. De regula, Tica peste Codita. De fapt, Codita abia se intrezareste de sub Tica. Ei sunt un fel de “yin si yang” (Tica e alba, Codita e negru), in versiune – nu moderna, ci caineste-pisiceasca.
Le dau sa manance – Tica asteapta, culmea, sa manance Codita, dupa care savureaza ce a lasat el – Codita intotdeauna ii lasa un capat de ficatel, sau gat de pui, sau peste, sau mancare de pisici (ma rog, ce ii dau atunci), desi are si ea partea ei de portie, care, insa, nu o intereseaza, atata vreme cat ceea ce mananca Codita e mult mai apetisant, din punctul ei de vedere (si mereu ma gandesc, privindu-i, ca animalele sunt la fel ca si noi, oamenii (in aceasta privinta, cel putin): intotdeauna vom pofti la ceea ce au altii, mai mult decat la ceea ce avem noi...)
Intr-o seara si copiii au dat usa dormitorului nostru, de perete si au intrat tot asa, “amestecati”: unul peste altul, in incercarea de a intra fiecare, primul: “Maaama, ai ceva duuulce???”, striga fiecare, incercand sa-l acopere pe celalalt.
“Mai, copii, incet, ca va impiedicati!”, spun eu. “Da, am napolitane, portocale si rahat!”
Atata au ras si s-au inghiontit la auzul cuvantului “rahat”, atata s-au amuzat de polivalenta cuvantului, ca am inceput si noi, parintii, sa radem, de rasul lor.
Sunt atat de fericita ca se inteleg, ACUM, copiii mei! Ca rad impreuna, ca petrec mult timp impreuna, ca le pasa unul de celalalt (“Mama, unde e Andrei? Vreau sa ii arat ceva!”, sau “Mama, unde e Erminia, vreau sa ii spun ceva!”…iar apoi, gasindu-se, stau ore intregi impreuna si ii aud razand. Noaptea, pe la 10, ii aud sporovaind la bucatarie, cautand prin frigider...dupa care pleaca iar in camera unuia din ei si ii aud iar, razand...pana ma duc si le spun: „gata, e timpul pentru somn!!!” ...Pentru mine, asta e de nepretuit.)
De ce?
Am reusit!!!
S-au acceptat, se iubesc!!!
Mi-a luat ani intregi, castigarea acestei comuniuni dintre ei.
Erminia, cand l-am nascut pe Andrei – ea avea noua ani – mi-a spus: “Seriooos? FRATE? VAAAI, ce “bucurie”! Pentru TINE, poate, in nici un caz pentru MINE!!! “
Apoi: “Asa multi bani dai pe Pampers? (auzise ce vorbeam noi, parintii, referitor la „lista de cumparaturi”)... Nu ma iubesti deloc! Tu nu iti dai seama cate imi trebuie, si mie?”
“De ce El, mama, are mai multa nevoie de voi, de atentie? Tu crezi ca EU nu am nevoie de atentie???”
Si asa mai departe.
Si asta mereu, nu doar la inceput, cum am crezut noi, ca va fi.
Si atunci m-am gandit ca, dincolo de tonul ei iritat, exista un sambure de adevar. Tie, ca parinte, ca adult, ti se pare normal sa faci inca un copil, doi, trei, indiferent de ceea ce va crede primul tau nascut. Cica “e in firea lucrurilor”, nu? “Vei avea, copile, un frate, sau o sora! Iubeste-l, accepta-l, vrei-nu-vrei!"
Nici nu ne obosim, de cele mai multe ori, sa bagam in seama suferinta copilului, atata vreme cat noi stim ca “ e normal sa fie asa”…
DA! SE VOR IUBI, dar asta se va intampla doar daca primul tau nascut e mic! Insa, daca intre cei doi exista o diferenta de 8-9 ani… nu mai e la fel!!!
Asa ca…ori faceti copii “unul dupa altul”, cum se spune, astfel incat sa se regaseasca in patut, in jocurile copilariei, ori…daca diferenta e mare, veti avea mult de furca incercand sa convingeti (subliminal, pentru ca prin vorbe…degeaba) primul nascut sa il accepte si sa il iubeasca pe cel de al doilea, treilea etc. Nu e usor, credeti-ma! Primul copil deja s-a invatat sa fie singurul iubit, alintat, copil unic…NORMAL! Tot astfel am reactiona fiecare dintre noi, atunci cand iubirea ar fi divizata, in vreun fel, si ne-ar pune in situatia de a partaja-o, cumva!!! Dar noi, parintii, nu gandim astfel. Noi stim ca „asa trebuie”!!!
Oricum, intre frati, exista de cand lumea lupta pentru suprematia asupra iubirii parintesti (“ba eu, ba eu”)…daramite, cand, vrand-nevrand, puiul tau “primeste” un frate sau o sora, iar el e destul de mare incat sa inteleaga ca locul in inima parintilor s-a divizat si, in acelasi timp, destul de mic incat sa nu priceapa ca iubirea pentru ei, amandoi, e in fond, aceeasi…
Evident, il va lua ca pe un intrus, pe noul-nascut, in viata lui de “copil unic”.
…Cand mi-am dat seama de problema – si multumesc Domnului! – am instituit o regula: daca ii luam lui Andrei, sa zicem, o banana, Erminiei, care “nu voia” banana (“dar ce sunt eu, bebelus???”) ii dadeam contravaloarea in bani, a bananei. Ii spuneam: “Uite, lui Andrei ii iau asta, tu vrei?” “NU!” “Bine, dar vrei sa iti dau contravaloarea, sa iti iei tu ce vrei?” “DA! Eu imi iau bomboane”…Evident, luam mai multe banane (ori ce luam atunci, pentru Andrei, sa zicem o portocala, ori biscuiti, mere etc) si le puneam in frigider si spuneam, tare: “cine vrea, sa ia, am luat mai mult!”)…Evident ca venea si fetita noastra si lua si ea o banana-doua…
Problema nu consta in produsul in sine, ci exista in sufletelul ei.
Cand ii luam Pampers lui Andrei (si trebuiau des, ca facea de toate, din plin), vorbeam cu Erminia: “uite, tie iti iau haine, de aceeasi valoare. E bine?”… “Mda, poate”… Dar se bucura cu hainutele noi.
(Am incercat sa fiu corecta, cat am putut, fata de ei. Nu stiu exact cat am reusit. Insa, macar, am incercat).
Iar cand copila s-a imbolnavit – cum povesteam si altadata – si a fost diagnosticata cu tumora maligna pe artera femurala stanga si ii faceam Interferon acasa, prin branula (boala a transformat-o intr-o leguma – nu se putea ridica nici macar in capul oaselor), mi-a spus, intr-o zi: “Mama, vreau si eu sa beau din laptele pe care i-l dai lui Andrei (laptele de la sanul meu), si sa tin putin si eu suzeta lui, in gura.
Pe moment, m-am speriat, apoi…
Am facut “uitate” pe masa, langa ea, paharul cu laptele meu si suzeta lui Andrei.
I-am spus ca plec in bucatarie si apoi…am pandit-o prin gaura cheii…
S-a ridicat, cu greu, a luat o sorbitura din paharul cu lapte, apoi a adormit cu suzeta lui Andrei, in gurita, zambind...
Spuneti ce vreti.
Copila mea se stingea, si nimic nu mi se mai parea prea mult.
Ma rugam, mereu. Nu as fi suportat sa plece, insa... asta traiam, atunci.
Apoi…Dumnezeu ne-a ajutat si ne-a redat-o. A fost o lupta lunga.
Prea lunga, la nivel logic, pragmatic, insa niciodata prea lunga, pentru mine, mama ei, care o voiam inapoi.
Copila s-a insanatosit – dupa aproape un an si jumatate de investigatii si dupa o interventie chirurgicala ampla (cu medic cardio-vascular, medic ortoped, medic pediatru, medic chirurg etc)…
Medicul imagistic i-a spus sotului meu, dupa o luna de la interventie, cand s-a dus singur sa afle rezultatul RMN-ului, fara sa imi spuna): “Mai, tata, poti sa mergi acasa si sa te imbeti, daca vrei! Copila ta va trai! Medicul care ti-a operat copila e un profesionist, a stiut exact ce are de facut, ti-a salvat fetita!” (i-a “decolat” TOATA tumora, fara sa ii afecteze artera femurala, desi erau pregatiti si cu grefe de artera... dar au omis sa imi spuna, asa ca eu tipam cat puteam, in timp ce-mi duceau puiul in sala de operatii, ca vreau sa donez eu o bucata de artera, daca nu se gaseste, la care un medic a spus: “Si ce vreti, doamna, sa ne alegem cu doi bolnavi, in loc de unul???”, in loc sa imi spuna ca au deja grefele pregatite…ma rog)...
Sotul meu nu s-a imbatat (el nu bea, frate, nimic, niciodata si mereu are parte de glume pe tema asta, din partea cunoscutilor!), insa a venit acasa fericit si ne-a scos pe toti in Copou, la plimbare, la suc, prajituri, inghetata… Copila a si dansat (am fost in Copou la ”Casa Universitarilor”, unde era o piscina goala, din care facusera ring de dans…)
…Apoi…incet-incet, a realizat ca o iubim neconditionat si l-a acceptat si pe Andrei, ca frate.
L-a acceptat neconditionat, intr-o iubire neconditionata.
Bine, au existat si neintelegeri intre ei, insa acelea faceau deja parte din neintelegerile universale, dintre frate si sora, cu nimic mai presus sau mai prejos decat cele dintotdeauna.
Insa au inceput sa se iubeasca, cu adevarat: “Maaama, cine spuneai ca il necajeste pe Andrei, la scoala? Maine ma duc la scoala si ii arat eu lui! Eu sunt sora mai mare! Sa vezi ce ii fac!!!”…
…De aceea sunt acum, fericita.
Si nimic pe lumea asta nu ma face mai fericita decat faptul ca vin, amandoi, seara, “amestecati”, cum spuneam - razand, inghiontindu-se si cerandu-mi “un dulce”. Le dau, evident, “dulcele”, iar apoi pleaca in camera unuia dintre ei si rad – de-i aud prin pereti, incat ma fac si pe mine sa rad - pana la ora de culcare.
Ei acum sunt impreuna – nu impus, ci de bunavoie, intr-o iubire neconditionata.
Se iubesc si nu vor ramane singuri.
Se vor iubi, cauta si ajuta, chiar si dupa ce eu, mama lor, nu voi mai fi langa ei.
Am reusit. I-am “adus-impreuna”.
ACESTA cred ca ar putea fi biletul meu de trecere “dincolo”. Si, bonus, am inteles ca voi exista si eu, la randul meu, in inima lor, mereu.
Neconditionat.
Si daca am reusit asta…cred ca as putea merge, pentru prima si ultima data, acolo unde voi merge…chiar si fara bilet...
Dragii mei,
Mi-as dori sa ma pastrati mereu in inima voastra.
Dar as vrea sa stiti ca, daca ma veti pastra mereu in inima voastra, nu ma voi supara daca ma veti uita, din cand in cand, cu mintea…
Mama.
photo by: pexels.com
Postat de: Teoana Miercuri, 12 Decembrie 2018
iertare, iubire, copii, mama, parinti, Dumnezeu
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Cele mai elegante ceasuri de dama in 2025: modele care cuceresc scena fashion
- Contraindicatiile RMN: cand si de ce nu este indicat
- Cele mai frumoase plaje din Aruba: unde sa te relaxezi pe nisipul alb
- Curatarea pardoselilor din gresie, lemn si beton: ce detergent folosesti?
- Procedurile legale pentru import/export folosind containere maritime
