Durerea, ca masura a tariei sufletului
Am scris aceste randuri atunci cand copila mea, Mina, a fost diagnosticata, la 9 ani, cu cancer si i s-au mai dat 6 luni de trait. Acum, copila mea are 25 ani. Am supravietuit amandoua.
Erminiei (Mina), cand va fi mama a cel putin un copil.
Mi-e dor sa ma bucur. Mi-e dor sa rad cu pofta. Uneori, mi-e dor sa alerg prin ploaie sau sa merg desculta prin frunze.
Mi-e frica sa ma bucur. Mi-e frica sa rad. Incerc zadarnic sa ma detasez de temeri si sa fiu optimista. Nu reusesc sa depasesc starea de teama, nici sa imi infrang cosmarurile si obsesiile. Am o perpetua strangere de inima, ori de cate ori o privesc pe Mina. De fiecare data cand ne jucam si radem, ma intreb: “Cum indraznesti sa razi??! Ai uitat??!”…
Supozitia ca Mina ar avea cancer, chiar daca ulterior a fost eliminata, dupa un an si jumatate de investigatii si o interventie chirurgicala complexa, mi s-a infipt in suflet, ca un cutit. Si pot spune ca nu doar la figurat, pentru ca ii simt mereu, undeva, in adancul inimii, taisul.
Bucuriile mele se masoara in diversi parametri ai diverselor analize pe care i le facem, din vreme in vreme. Si cand iar trebuie sa mergem la medic mi se strange pielea si m-as strecura undeva, intr-un buzunar, sa nu-mi vada nimeni lacrimile.
Ma doare. Ma doare ca ii este frica de ace, ma doare ca nu pot sa o refuz bolilor, ma doare neputinta mea si faptul ca atata suferinta incape intr-un trup atat de mic si fragil. Ma doare cum n-am crezut ca o sa doara asa tare, un copil.
Iar acum am doi!!!
Si cel mic creste si si fiecare progres al lui este o mangaiere pentru noi si ne bucuram cand rade si ne jucam toti patru, insa bucuria mea parca s-a spart undeva, pe drum si n-am reusit sa o gasesc pe toata, ci doar bucati de bucurie, ca intr-un puzzle din care lipsesc piese. Si-i privesc pe amandoi cum se joaca si rad si mi se strange inima.
Cand am primit din strainatate rezultatul analizei decisive in cazul bolii ei, am privit plicul, insa nu am avut putere sa il deschid. Stiam deja ca este bine si ca puiul meu va trai si va creste si ca ne va binecuvanta vietile cu prezenta ei, insa…nu am putut.
Abia noaptea tarziu, dupa ce au adormit toti, m-am furisat ca un hot, cu plicul in brate si l-am deschis, la lumina lampii de veghe.
Culmea, n-am simtit nici o emotie, in clipa aceea. Am citit continutul, am pus la loc scrisoarea in plic, mirandu-ma de linistea mea. Abia cand am ridicat privirea spre oglinda, am vazut ca imi curgeau lacrimile, pur si simplu, tacut, fara suspin, multe si repezi.
Si intreaga noapte am ramas cu privirea spre icoane, incercand sa intrezaresc un raspuns la neobosita mea intrebare: “SIGUR va fi bine???”…
Photo by: pexels.com
Postat de: Teoana Miercuri, 17 Octombrie 2018
copii, boala, speranta
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Cele mai frumoase plaje din Aruba: unde sa te relaxezi pe nisipul alb
- Curatarea pardoselilor din gresie, lemn si beton: ce detergent folosesti?
- Procedurile legale pentru import/export folosind containere maritime
- Top 5 cauze ale problemelor renale la caini si cum pot fi prevenite prin controale regulate?
- 3 modalitati de a optimiza spatiul de lucru de acasa
