- Nu plange, Boghea, nu plange! Am sa trimit o lebada sa te aduca...

- Cum sa ma aduca?

- Pe aripi de dor. Nu ai spus ca visele care dor nu mor de-un simplu dor? Ascultam trist vorbele matusii mele de care imi era dor. Imi era dor de toti cei din Romania: de Lulu, catelul meu alb si carliontat, de Aristotel, pisicul, matematicianul familiei, de George, unchiul meu.... Incercam sa-mi ascund lacrima ce se rostogolea pe obraz. Lacrimi sarate, lacrimi de dor, de despartire, imi udase obrazul fara sa stiu si parca prea repede

- Boghea, esti trista?

- Nu, Vladut, imi vei spune povesti in fiecare seara la telefon si, astfel, am sa te simt aproape.

- Vrei sa-ti spun o poveste care sa te amuze?

- Desigur, spune-mi una cu un sfarsit fericit. A fost odata, nu de mult, sa stii Boghea ca este adevarata povestea, un om sarac lipit pamantului care s-a dus in padure, impreuna cu feciorul lui, Cristi, ca sa stranga lemne pentru iarna. Era toamna, venisera ploile si pasarile calatoare plecasera. Cristi a inceput deodata sa strige:

- Tata, tata, am vazut o capsuna care vorbeste!

- Ei, mai, copile, cum poti crede asta? Capsunile nu vorbesc, ele sunt plante...Ti s-a parut. Baiatul aude un oftat si vorbe pe care nu le intelegea. „Cine sa fie oare?”, se intreba nedumerit. Tata a spus ca nu poate vorbi capsunica, atunci cine oare?” Cu teama, se apropie de planta ce avea culoarea capsunii si mare i-a fost mirarea cand a gasit un pui de ciocarlie ce avea aripa lovita. L-a luat in palme si a simtit ca aceasta mica vietate are nevoie de ajutorul lui. Cu glasul rugator, intreaba incet:

- Tata, uite cine vorbea, puiul de ciocarlie...are aripa rupta, saracul de el.

- Apuca-te de treaba si lasa prostiile. Eu numai grija asta n-o port. La iarna cu ce ai sa te incalzesti daca nu aduni lemne? Cristi scoate sapca din cap si ii face cuib puiului de ciocarlie „Ar trebui sa-i dau un nume, dar care oare?”

- Tata, te rog, spune-mi un nume de pasare.

- Pai sunt o multime: pitigoi, vrabie, sticlete, randunica...

- Nu, tata, vreu un nume ..asa cum ma cheama pe mine Cristi...

- Ei, nu cumva vrei si botez? intreaba razand tata.

- Sa-i spun „Inger”? - De ce „Inger”, copile?

- Pentru ca ingerii nu mor.

- Ei, hei... Cristi i-a vindecat cu rabdare aripa si radia de bucurie cand citea in ochii Ingerului fericire. Dar timpul trecea repede si vacanta era pe sfarsite. Incepea anul scolar, cu alti prieteni, cu alte probleme, dar, mai ales cu emotia primei zile de invatatura. Ingerasul zbura nestingherit toata casa, desi nu se impaca cu pisica. Noroc de Cristi ca-l apara, dar cand va fi la scoala ce va face?

- Sa nu-l mai vad in casa cand incepi scoala, ii spune mama suparata. Nu vezi cum alearga pisica dupa el si strica tot?

- Mama, mama, dar afara e frig!

- Ei, si?

- Nu poate sa doarma afara. E singur...

- Si ce-ai vrea? Sa te culci cu el?

- Mama, dar parintii lui au plecat in tarile calde. E un inger, este singur pe lume...nu ti-e mila de un suflet neajutorat?

- Dar de mine cui ii este mila? - Ma ai pe mine, il ai pe tata, dar Ingerul nu are pe nimeni. Mama il privea cu lacrimi in ochi si dintr-o data ii spune cu bunatate:

- O sa-i facem o colivie cat timp esti la scoala. Mai am rabdare pana la primavara cand va veni caldura si va putea zbura.

- Mama, ce buna esti! Cristi nu era obisnuit cu scoala si tare greu se mai trezea dimineata. Ingeras, cand a vazut cum trage mama lui de el, a inceput sa-i cante. Cristi credea ca viseaza, era o melodie vesela pe care n-a mai auzit-o. Ridica curios capul si-l vede pe Ingeras langa fruntea sa.

- O, Ingeras, ce repede m-am sculat la primul semnal al tau, asa sa faci in fiecare dimineata si ma voi trezi usor. Se imbraca incet, urmarind pasarea ce devenise trista.

- Ce s-a intamplat, Ingeras? De ce esti trist? Te-am suparat cu ceva? Ingeras dadea din aripioare agitat. „Oare ce vrea sa-mi spuna?” se intreaba Cristi. Ingerasul zbura spre colivie, apoi spre el. A facut acest zbor de cateva ori. Atunci a inteles Cristi ca acea colivie era pentru el ca o inchisoare.

- Mama, lasa-l pe Ingeras sa zboare prin casa! Nu suporta imchisoarea.

- Care inchisoare, Cristi? - Colivia.

- Da? - Da, mama! Colivia a devenit inchisoare pentru Ingeras.

- Ai dreptate, fiule. Intelegi cumva si limba pasareasca? Cristi radea din toata inima in timp ce Ingeras zbura nestingherit de pe umarul lui la usa.

- M-am obisnuit cu cantecul lui, cu zborul lui si cred ca i-am citit tristete in ochi. Nu are si el suflet?

- Ba da, Cristi, si el este o fiinta care are inima. Te iubeste mult. Ca la un semn, Ingeras a inceput sa cante, bucuros c-a ramas in libertate. Va urma.

 Autor, un copil istet: Vlad David Lepadatu (5,5 ani, Franta)

 Redactarea articolului a fost facuta de doamna: Lucretia Ionescu Buiciuc

Postat de: femeiaStie Luni, 06 Septembrie 2010