Remember
Soseaua – pustie. Nu era nimic in urma, nimic inainte... Doar cerul senin gonea alaturi mie intr-o zi care intepenise. In dreapta campia emana parfumul tomnatic al ierbii vestejite motaind la sanul mamei pamant, iar in stanga lenevea marea... Lungita, intinzandu-si membrele peste tot orizontul, pescaruşi deasupra ei pluteau scriindu-mi biletele de liniste, imblanzindu-mi bestia de nestapanit prin rotirea lor obositoare, asa cum am constatat la ceva vreme – ca ma obosea si plictisea ingrozitor zborul lor lin si tacut. Ciudat cata incapatanare pot avea unii in a omite fericirea...
L-am cunoscut in toamna, si n-a fost niciun semn sa ma avertizeze ca traversez o zona de pericol. Ori sa fi trecut pe langa... Asa fac de cand ma stiu, omit semnele de circulatie, daca undeva scrie pe aici nu se trece, mai mult ca sigur pe acolo e calea mea, apoi tin minte ca orice mi s-ar fi spus pe vremea aceea, povestea era predestinata, rupta din rai, scrisa in stele, cu fantasticul final “si-au trait fericiti pana la adanci batraneti” si primeam confirmarea de fiecare data cand il vedeam si ii urmaream gesturile dintr-un con umbrit al vietii, el neavand nici cea mai vaga idee ca m-a uitat cineva intentionat in lume ca sa ma descopere undeva in drumul sau, intre mijloc si final. De oprit sigur ca nu l-am oprit.
Ce fel de iubire ar fi fost daca i-as fi ingradit libertatea? Dragostea sa fie libera sa zboare. El era phoenixul meu si de cate ori devenea cenusa, renastea mai frumos, chiar sfant, inaltandu-si aripile plumburii, ale caror pene le vopsise in culoarea peretilor camerei unde dormitam de-o eternitate, spre un cer de purpura. Si l-am iubit pentru asta, chiar l-am iubit...
Iarasi e frig, s-a napustit vesela toamna si s-a inchis intre cei patru pereti ai inimii emanand entuziasta efluvii nostalgice. Si in casa e frig, la propriu dar cu atat mai mult la figurat. Fara tine au murit instantaneu lucrurile: sezlogul in care sedeai lecturand absorbit ca un soarece de biblioteca, televizorul, masuta unde aruncai haotic hartii pe care le sortam impreuna, scaunul din bucatarie, desigur ca nu uit nici vesnica periuta verde de dinti. Toate cate ai atins. Noptile sunt dezgolite, le sfasie trupul lacrimile altadata varsate din bucurie. Au uitat de noi si noi vom uita de ele, pana cand va bate ceasul in care pasii ma vor conduce iar langa amintirea ta reinviind mormane de clipe.
Revizuiesc ultima perioada, parca n-ar fi de impachetat din cate s-au strans pe rafturile prafuite ale mansardei sufletesti nimic; poate doar parfumul de pe perna unde capul ti-a odihnit pe cand mana iti rasfata ochii si parul grizonat. Te iubesc. Tu stii asta? Sigur ca nu... Nu te-a invatat lumea sa citesti in priviri.
Cristina Cata
Postat de: FemeiaStie Vineri, 30 Aprilie 2010
sentimente, amintiri
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Microcritica - drumul catre indoiala de sine si slabirea increderii in propria persoana
- Ce gatesti pentru copii cand nu stiu ce vor sa manance: preparate acceptate de toata lumea
- Beneficiile utilizarii stickului de protectie solara pentru o piele sanatoasa
- Vitamine esentiale pentru intarirea imunitatii slabite
- 10 sfaturi pentru igiena corecta a accesoriilor pentru hrana bebelusului
