Noi, oamenii, mereu pe fuga. De ce?

Oamenii se cearta, sunt rai, nu se asculta, deci nu comunica, ci vorbesc toti odata, fiecare incercand sa se impuna. Sunt mereu grabiti, nu se mai bucura, fac totul din obligatie. Pe strada nu ne mai uitam pe unde mergem; ne grabim catre o tinta inexplicabila, condusi de inertie si ne lovim de ceilalti cu brutalitate de parca nu i-am vedea.

Totul incepe cu un gand. Suntem nemultumiti. Ne lipseste ceva. De multe ori ceva nu atat de important, dar care capata ecou prin strigatele disperate ale gandului. Tipam. Alergam fara sa ne pese ca ii lovim pe ceilalti.

Pe strada oamenii plang. Mai este categoria celor care se pretind fericiti si a caror lume nu se intersecteaza cu nicio alta. Omenii nu se mai vad decat atunci cand se lovesc. Unii cad in imbulzeala creata si nu se mai ridica. Altii se ridica si alearga mai departe. Fara a sti unde. Nu mai avem timp sa ne oprim in fata vitrinelor care ne plac pentru ca suntem concentrati sau prinsi in inertia de a prinde metroul care ajunge cu un minut mai devreme la destinatie. Este vorba de un minut care uneori inseamna viata. Nu mai este timp sa ne bucuram.

Micile bucurii ale vietii au devenit marile tinte sociale. Bucuriile s-au tranformat astazi in plimbari si povesti, in functii si bani. Fericirea sufletului a devenit un subiect tabu cata vreme fericirea buzunarului si a nevoilor fizice este indeplinita.

Cand sunt pe strada si vad forfota, graba pasilor oamenilor catre tinta lor pur sociala si implinirea obligatiilor, imi imaginez oamenii ca pe niste rinoceri care alerga izbindu-se unii de ceilalti, de ziduri, de stalpi, contropind scarile subterane ale pasajelor de metrou, distrugand vitrinele si crapand asfaltul.

Cand sunt in afara parcurilor si casei, merg doar cu castile pe urechi. Ascult muzica ce ma ajuta sa vad ca totul in jur se misca mai incet decat in realitate. Sau nu mai sunt atenta la ce este in jur. Sau care ma face sa vad numai figurile bune.

O expresie de rautate captata cateva secunde iti poate transforma energia pentru intreaga zi. Oameni care se imbulzesc, oameni grabiti care se vad cu cei dragi numai cand este timp; uneori este timp o data pe luna. Care adorm fara sa isi mai vorbeasca, fara sa se vada, fara sa mai apuce sa-si spuna noapte buna. Care sunt prea obositi pentru a se mai intalni dupa program sau poate prea comozi pentru aceasta.

Care se uita. Si care se intalnesc din ce in ce mai rar intrebandu-se care este rostul lor impreuna.

Nu mai este timp sa ascultam oamenii de langa noi pentru ca suntem prea grabiti sa terminam sarcinile pentru ziua urmatoare.

Mi-am imaginat altfel oamenii. Niste fiinte dragute, care se plac, se iubesc, impartasesc idei, au timp sa se reuneasca pentu plimbari lungi, nu se grabesc, isi permit sa se bucure, au timp pentru fericire. Dar mi-am imaginat gresit. Acum ii vad deformati, cu fetele alungite, cu zambete rautacioase si cu un ceas in loc de inima. Pentru ca nu mai au timp de sentimente, iar el este bine plasat acolo pentru a le sminti cat de grabiti sunt atunci cand vor sa-si piarda capul cu bucurii.

Si-au inlocuit inima cu un ceas pentru a evita orice sentimentalism, orice posibilitate de dilatare a timpului si pentru ca nu cumva sa piarda vreodata notiunea timpului cu lucruri mici. Si asa, de fiecare data cand se pierd cu firea imi imaginez ca ceasul incepe sa ticaie cu disperare pana le taie respiratia; asa ca niste palpitatii. Si atunci ei revin in lumea in care au treaba si trebuie sa se grabeasca din nou. Lucrurile mici nu mai sunt la moda; nici fericirea nu se mai poarta pe chipuri. Acum afisam seriozitate, ingamfare si mandrie. Altfel nu suntem importanti. Si cata vreme suntem importanti nu mai conteaza daca suntem fericiti.

Mi se pare deseori ca oamenii nu mai comunica. Daca merg pe strada cate doi, trei sau cinci, vorbesc toti, fiecare despre altceva si nu mai asculta nimeni. Iar daca merg neinsotiti nu deschid gura cu zilele decat ca sa manance si aceasta doar o data pe zi pentru ca in rest nu este timp.

Credeam ca oamenii apreciaza ceea ce au si le este teama sa piarda. De fapt, ei cauta cu tot dinadinsul sa piarda pentru a aprecia. Nu ii poti convinge inainte ca ei sa afle singuri lucrul asta. Lucrurile devin mai interesante atunci cand lupti pentru ele decat atunci cand le ai.

Suntem prea grabiti si pentru a privi in ochii celui de langa noi, prea ocupati pentru a-i asculta pe cei care ne vorbesc, prea obositi pentru a le mai spune noapte buna celor care dorm langa noi.

Asa imi inchipui eu sfarsitul lumii: neacceptare, graba, superficialitate. Si viata unde e? Mi-e mila de oameni.

Nota obtinuta:
10 (11 voturi)
1917 vizite
Noteaza si tu acest articol:
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Postat de: Sorina-Corneanu Sâmbătă, 19 Ianuarie 2013

Etichete pentru acest articol:

despre viata, despre mandrie, despre orgolii, despre sfarsitul lumii



S-ar putea sa va intereseze si:

Era o iubire nebuna, o iubire de varsta unui copil, o iubire rasfatata, salbatica, [..]
citeste si comenteaza
Banii sunt ochiul dracului, spune o vorba din popor. Cu bani poti construi multe, dar [..]
citeste si comenteaza
Pe aleile zdrentuite de pasi marunti,se aude tainica adiere a vantului de toamna [..]
citeste si comenteaza
,,Daca as fi o bijuterie as vrea sa fiu o criuciulita de argint, ca sa simt bataile [..]
citeste si comenteaza

De acelasi autor:

Parul si pielea sunt printre cele mai mari obsesii ale frumusetii - daca nu chair cele mai mari - [..]
citeste si comenteaza
Nu ai timp sa stai sa iti aranjezi parul in fiecare dimineata cand pleci, pentru ca ti-ar lua o [..]
citeste si comenteaza
FunGift vine cu o surpriza valabila incepand de astazi pana in data de 11 Februarie. Reducere 10% [..]
citeste si comenteaza
Daca sarbatoresti Valentine’s Day in oras iti propunem 3 modele de tinute, toate rosii, potrivite [..]
citeste si comenteaza

comentarii:

Adauga comentariu

Care este varsta ta, cititoare a portalului www.femeiastie.ro?

  • - 10 ani
  • 11 - 14 ani
  • 15 - 18 ani
  • 19 - 24 ani
  • 25 - 30 ani
  • 31 - 35 ani
  • 36 - 40 ani
  • 41 - 45 ani
  • 46 - 50 ani
  • 50 + ani

vezi rezultate