Criza femeii de 30 de ani
Psihologia nu este punctul meu forte, insa, la 30 de ani imi analizez cu luciditate viata. Imi privesc cu un ochi critic trecutul, cu ingaduinta prezentul si cu disperare viitorul.
Am luptat impotriva mentalitatii si a educatiei primite in copilarie si adolescenta, dar pentru ca nu mi-am dat seama ca acestea s-au lipit ca o cicarice de mine si mi-au influentat destinul, iar eu nu am avut armele necesare de a lupta, am avut numai intentia de a o face....Ideea ca o femeie trebuie sa faca copii pana la o varsta maturitatii, ca trebuie sa aiba un sot puternic si ca trebuie sa suporte micile sau marile defecte ale acestuia pentru ca e necesar sa ii fie supusa, ca nu poti sa ai o casa decat daca te casatoresti....e deranjanta.
Am stat mult timp singura ca un act de razvratire impotriva acestor preconceptii, dar atunci cand mi-am ales in sfarsit un partener, am ales exact modelul impus de familie...
Am fost supusa si toleranta, am suportat mitocaniile mari si mici, am muncit mult pentru a ma ridica la nivelul asteptarilor unui partener vesnic nemultumit si speram in fiecare zi la o minune mult prea mare sa se intample.
Am citit de curand intr-o carte ca femeile au o capacitate foarte mare de a a nega si de a minimaliza defectele barbatului.
Daca face un gest dragut o data pe luna noi credem cu indarjire ca el e un tip manierat si ii iertam urletele, crizele zilnice.
Ma uitam in oglinda si nu ma recunoseam, dar nici nu puteam rupe lantul.. vointa imi fusese macelarita... Pana intr-o zi cand paharul deja plin a inceput sa se reverse am decis sa plec. Asa cum o pasare salbatica nu este facuta sa stea o vesnicie in colivie si eu am evadat dintr-o relatie nefericita...Am simtit din nou gustul libertatii si am inceput sa-mi doresc sa fiu fericita pe deplin.
Nu ti se poate intampla nimic bun daca iti doresti un lucru vag, nedefinit. Nici nu rostisem pana atunci cuvantul fericire, insa disperarea m-a impins sa o doresc mai mult ca orice.
Muncesc la fel de mult insa muncesc pentru mine si pentru casa pe care mi-am cumparat-o.
Nu ma ma mai simt tolerata sau intrusa in viata nimanui. Sunt actorul principal al propriului destin si nu doar o molecula ce polarizeaza in jurul cuiva care se considera el insusi centrul pamantului...
Traiesc in continuare criza celei de la care familia are aceleasi vesnice asteptari si a celei ce vreau eu cu adevarat sa fiu..Timpul este intr-adevar un dusman nemilos ce-ti numara cu bucurie esecurile si cu zgarcenie reusitele..
Pentru prima oara insa nu imi mai pasa. Nu imi mai doresc un partener puternic pentru ca sunt eu insami puternica. Nu imi doresc pe cineva care sa castige mult, ci pe cineva extrem de generos, nu mai vreau pe cineva cu o statura impresinoanta, ci pe cineva slab, dar cu o inima mare..
Am incetat sa imi impun limite, imi doresc doar sa le depasesc pe acelea care sunt bine sapate in mintea mea din copilarie si adolescenta.
Mai am multe etape de ars, multe rani de cicatrizat si vreau sa imi acord timpul necesar pentru aceasta..
Nu iti poti forta destinul pentru ca daca o faci, esuezi...Asa ca m-am decis sa am rabdare cu mine.
Nu pot schimba mentalitatea familiei, dar o pot schimba pe a mea. Pentru ca libertatea ca si fericirea nu are pret.
Postat de: Ioana-Nastase Luni, 01 Noiembrie 2010
divortata, fericirea, mai bine singura, singuratatea in doi, ce inseamna iubire, partenerul ideal, sfaturile familiei
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- 3 modalitati de a optimiza spatiul de lucru de acasa
- Beneficiile otetului de mere: utilizari in bucatarie si sanatate
- Secretele unei petreceri reusite: 5 reguli de care sa tii cont
- Tipuri de saltele pentru anumite categorii de oameni si/sau obiceiuri de dormit
- Sanatatea cerebrala: care sunt investigatiile care ajuta in evaluarea acesteia?
