Un caine liber, un suflet altfel
Ursuzenia, de multe ori, ascunde o mare dorinta de iubire, de apreciere.
La rugamintile repetate ale fiicei noastre, i-am cumparat, de ziua ei, un catel din rasa caniche, desi noi nu am mai vrut caine.
Cu ani in urma, cand ne-am mutat la casa, am convenit ca ne trebuie un caine de paza, drept pentru care ne-am luat un pui de ciobanesc de Bucovina (voiam sa avem un caine mare, in parte pentru ca avem o slabiciune pentru cainii de talie mare, iar pe de alta parte – gandeam noi, atunci – daca e mare, va inspira teama si nu se va mai apropia nimeni de curtea noastra).
Am luat cainele - fetita, pe care am numit-o Maia – de cand avea doua luni. A dormit cu noi in pat (“in pat” e mult spus, pentru ca abia ne mutasem si nu prea aveam “pat”, ci doua saltele, una pusa pe chingi, cealalta lasata pe podea)… Si, pentru ca celelalte camere inca nu erau gata, dormeam, cum se spune “claie peste gramada”.
Asa ca draga de Maia dormea cand pe langa saltea, cand pe pieptul sotului meu, iar cand, intr-o noapte, a avut gaze, s-a “partait” drept in fata sotului meu, de a sarit bietul om din pat, tipand si razand in acelasi timp: “ce a mancat cainele asta?”…
Caine destept, a inteles si si-a facut loc de dormit sub salteaua pusa pe chingi.
Cand venea sa doarma, se zguduia patul cu noi. Auzeam: “buf, buf, buf”, sub pat, in timp ce dadea cu capul de chingile improvizate, pana ajungea in capat.
In primavara, fiind caine de talie mare, am scos-o afara si nu i-am mai permis sa stea cu noi, in casa.
A inteles repede care ii este rostul in gospodarie. Am castrat-o, am vaccinat-o, ne-am facut program de “dragalit” zilnic…Doar ca un copil din vecini a necajit-o. Baga un bat prin gard si o facea sa isi iasa din minti, de nervi. L-am rugat sa nu mai faca asta, insa copilul – tot copil – nu a inteles. Ba a necajit-o si mai mult.
Iar Maia noastra nu a mai stat in tarc (tarc mare, din panouri din inox, infipt in beton, cu tavan din panouri din inox…)
Nu stiu, Doamne, pe unde iesea, prin acoperisul tarcului – am gasit o gaura care nu avea mai mult de 10 cm, iar ea avea 70 kg, a fost o mare uimire pentru noi)… insa am gasit-o pe stalpul gardului, maraind si gata sa sara la copilul care se juca pe strada cu mingea.
Ne-am speriat cumplit. Am chemat veterinarul, am chemat dresorul…Cu restul lumii nu avea nimic, dar cand il vedea sau il simtea in curtea vecina pe copil…nimic nu mai conta. Am intarit gardul, tarcul…degeaba.
La Craciun, a venit copilul sa colinde. Noi am inchis-o pe Maia, stiind ca vor veni multi copii, cu colinda. Cand l-a vazut in curte, atat de tare s-a izbit in gardul tarcului, incat aproape a reusit sa il smulga din beton. I-am spus: “puiule, colinda-ne la poarta, vezi ca e o problema cu cainele” (desi, in gand, aveam multe de spus)… Tot atunci a venit si verisoara mea, cu cei doi copii ai ei, in vizita.
Am stat “la povesti” cand, la un moment dat, ea a spus ca urmeaza sa plece. Copilul cel mare – Luca - a iesit afara, in curte, nerabdator sa plece acasa. Eu, stiind ca am inchis-o pe Maia in tarc, insa neavand incredere deplina in ea, am iesit imediat – 10-15 secunde – dupa copil.
Am inghetat.
Maia era afara, iar Luca o mangaia. Statea Maia la mangaiat, ca si cum copilul era parte din familia pe care o recunostea.
Mai tarziu, dupa ce au plecat, am auzit un latrat disperat si am iesit repede afara. Din nou, copilul vecinilor o necajea, iar Maia reusise sa desprinda un panou din gardul comun, astfel incat putea sa intre in curtea vecinilor. A oprit-o, cred, doar faptul ca acolo nu era un teritoriu cunoscut. Si multumesc Domnului pentru asta.
Vrand-nevrand, am vorbit cu verisoara mea, care cunostea un cioban ce avea nevoie de caini. Am dat- o la stana.
In seara cand a venit omul, cu o duba, Maia era agitata. Simtea, probabil, ca pleaca de la noi.
E atat de mare, insa atat de blanda!!!
I-am spus omului ca nu va sta in tarc, l-am rugat sa nu o tina in lant, pentru ca nu stie ce inseamna lant…
“Doamna, am stana, am caini! Pacat ca e castrata, am asa niste caini frumosi, iar ea e asa mare si frumoasa!!! Dar nu e nimic, ma pricep la caini, fiti pe pace, e pe maini bune! Ce pretentii financiare aveti, pentru asa caine?”
“Niciuna!!! Doar sa o iubiti!”
A inceput sa rada. “Imi iubesc toti cainii. Noi, ciobanii, depindem de caini”…
Am luat-o pe Maia de subsuori si am dus-o in duba.
Si mi-a ramas in suflet privirea ei, atintita sprea mine, cu nasul lipit de geamul dubei.
Dupa doua saptamani, am primit o fotografie cu Maia, la noua locatie: era fericita, cu urechile in vant (are o cusca de trei ori mai mare decat cea de la noi si un teren de explorat - plus animale de pazit) de o suta de ori mai mult decat la noi.
Si mesaj: “Doamna, am inchis-o cu lacat, dar ati avut dreptate. Dimineata am gasit-o pe deal. Habar n-am cum a iesit, nu gasesc nicio gaura”…
Suflet liber. Noi o chinuiam, pentru ca nu avea ce sa pazeasca. Maia e un caine de turma, nu caine de curte. N-am inteles asta, la timp, insa sunt fericita ca ea este acum fericita si ca am inteles asta, cand inca era pui si acum are tot timpul din lume sa traiasca fericita.
Nu va luati caine, decat atunci cand ii puteti satisface toate nevoile. Fiecare rasa are nevoile ei, asa cum fiecare om are nevoile lui.
De aceea nu am mai vrut caine, de atunci.
Nu mi s-ar fi parut corect fata de Maia.
Iar acum, dupa trei ani, dupa cum am mai spus, copila noastra si-a dorit de ziua ei – nimic altceva – decat un caniche (“asa au toate pitipoancele, eu de ce sa nu am?”)… I-am explicat ca nu e simplu, ca un caine este o fiinta, ca nu e drept fata de Maia… Ne-a spus: “stiu ca, daca ma iubiti, imi veti lua caine”…
Ne-am gandit (noi, parintii), razgandit, certat, iar gandit, razgandit… Pana la urma i-am luat caniche-ul, gandindu-ne ca macar asta e un caine mic.
Bucuria ei, cand l-a vazut, mi-a inseninat viata si sufletul. Stiam ca responsabilitatea ingrijirii si cresterii puiului de caine imi va reveni mie, insa mi-am asumat asta din momentul in care am acceptat sa il cumpar.
Iar “Tica-maimutica” – cum ii spunem, pentru ca are un botic de maimutica – ne lumineaza viata cu nastrusniciile ei.
Noi avem si un motan – Codita – care, cand a vazut-o pe Tica, a facut ochii mari si a scuipat-o. Normal, era cineva strain pe teritoriul lui. I-am mangaiat pe rand, cand pe el, cand pe ea, poate –poate vor intelege ca nu au incotro, daca nebunii de stapani i-au adus impreuna, fara ca ei sa doreasca asta.
Intr-o dimineata, erau amandoi in casa. Tica latra la el, provocandu-l la joaca, intr-o efuziune totala. Codita statea pe pat si o privea superior, serios, ursuz.
Cand a vazut ca “nu are cu cine discuta”, Codita a coborat sub birou. Ea a ramas cu urechile in vant, nestiind ce sa faca. L-a latrat, incercand sa il provoace, insa Codita s-a refugiat pe birou, nevoind un conflict (baiat destept).
Tica s-a resemnat si s-a culcat pe pat. Dar Codita…a privit-o lung…dupa care a coborat de pe birou, usor, asa cum doar o felina poate si s-a strecurat sub patura de pe pat, cica “jucandu-se”. Normal ca Tica a sesizat imediat mesajul si s-a apucat si ea de joaca, urmarindu-l.
S-au fugarit prin camera, apoi Codita, chipurile suparat, s-a refugiat in bratele mele, la fel de serios, ursuz. Iar Tica a venit incet, prudent – eu ii mangaiam cand pe unul, cand pe celalalt, din nou – si l-a lins pe cap pe Codita.
Iar Codita a acceptat!!! Fara gheare, fara “scuipat”, fara mieunat amenintator…a acceptat supunerea puiului de caine.
Fara cuvinte, cei doi si-au trasat atributiile, unul fata de celalalt si amandoi fata de noi, stapanii lor. FARA VORBE!!!
Iar noi, avand la indemana atatea cuvinte, nu suntem in stare sa comunicam!!!
Lumea necuvantatoarelor imi e, uneori, mai draga decat lumea celor care cuvanta!
Primesc atata bucurie de la un necuvantator care reuseste sa imi spuna atat de multe, fara vorbe, incat ma gandesc ca vorba ne-a fost data degeaba, atata vreme cat nu stim ce sa facem cu ea.
Si e pacat.
Avem un atu pe care nu stim sa il folosim. Ne mai salveaza muzica, versurile, picturile, sculpturile, fotografiile…Tot “lumea muta” are o preponderenta. Arta muta, dar atat de expresiva, in fond!
Poate ar fi bine, din cand in cand, sa instituim “legea tacerii”. Am avea atat de mult de spus, fara vorbe!!!
Iar cand legea tacerii nu va mai fi de ajuns, vom redescoperi rostul cuvintelor. Si, poate, le vom folosi cu mai multa intelepciune, cu mai multa zgarcenie, astfel incat sa intelegem ceva si din lumea lor, a necuvantatoarelor, venite in viata noastra cu un rost pe care nu il intelegem destul, si din lumea noastra, a celor care putem vorbi.
Un articol de: Teoana
Photo by: femeiastie.ro
Postat de: Redactor-Colaborator Sâmbătă, 18 August 2018
caini, rase de caini
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Cum sa alegi palaria potrivita pentru forma fetei tale - sfaturi si recomandari
- Cele mai sincere mesaje de buna dimineata pentru el
- Depozitarea gemurilor facute in casa: Cum sa te asiguri ca raman proaspete
- Sfaturi despre alegerea dimensiunii si a formei cutiilor de prajituri de nunta
- Calele: Semnificatie si simbolism in diferite culturi
