Va place titlul articolului, nu? Sau vi se par cuvinte mari?

Hmm…ideea lui ma bantuie (sic) de ceva vreme, si uite ca acum imi gasii timp si dispozitie de a spune odata ce am de spus!

Si cum ideile astea nu vin chiar asa din neant, o sa povestesc de la ce intamplare banala mi s-a aprins beculetul.

Se facea ca....

....eram acasa, si ma trezesc noaptea sa ma duc la toaleta. Eu stau cu ai mei, si noaptea toate luminile stau inchise. Asa ca, pe holul care duce spre toaleta e bezna complet. Pe acest hol sunt toate usile spre camere, bai, etc. Logic, de altfel. Ei, si in acea noapte/seara, intamplarea (ce ti-e si cu intamplarile astea) a facut ca in acelasi timp cu mine sa iasa din camera si mama, numai bine ca sa dam nas in nas pe intuneric, in drum spre WC. Nici nu mai stiu ce a urmat dupa aceea, care s-a dus, unde....Cert este ca atunci mi-am dat seama de un un lucru: ca doi oameni care merg pe intuneric este aproape imposibil sa nu se ciocneasca unul de altul.

Buuun. Pai si, ce-i cu asta?

Pai este. Intunericul se “traduce” in termeni spirituali in inconstienta, iar lumina, evident in constiinta. Astfel, cata vreme un om nu isi aprinde lumina constiintei sale, nu poate cu adevarat sa aibe o viata fericita, fara suferinta, o viata a pacii si a armoniei. Si daca ne uitam putin in jurul nostru, ce vedem? Oare acest Pamant este plin de bucurie, pace si armonie? Nu mi se pare. Asta arata in mod clar faptul ca, luata ca intreg, umanitatea traieste inca (preponderent) in bezna.

O sa mai povestesc o scurta intamplare “de familie”, ca sa fiu mai bine inteles.

Sa facea ca...

...eram la o masa festiva cu mama, tata, fratele si sotia lui. De Paste, daca nu ma insel. Ei bine, totul era frumos, mancam, beam, daruri si felicitari, blablabla....La un moment dat, tatal meu povesteste o chestie, despre nu stiu ce meserias care venise sa repare ceva la frate-miu acasa (ei stau singuri, separat, acum), actiune care se petrecea in lipsa “proprietarilor”, dar cu prezenta “socrului mare”, ca sa zic asa, adica tata. Si tata, vesel si bine dispus zice de nenea acesta care s-a dus el sa se uite sa vada nu stiu ce dichis de acolo din apartament, deh, curiozitate de mester. La care....

Cumnata-mea, cand aude, simte cum i se urca sangele la cap, inima incepe sa ii bata mai repede, respira mai greu (eu zic din ce am simtit si vazut), si cu o voce gatuita, incepe sa protesteze! “Dar cum, dar de ce, dar nu se poate asa ceva?!” Adica, o deranjase faptul ca mesterica isi bagase nasul unde nu trebuia. Bine, nu pot sa zic ca nu avea oaresce dreptate, doar ca....Toata indignarea ei s-a spart in capul tatalui meu, care a inceput sa se apere, si...nu mai continui....

Ideea e ca, toata adunarea s-a incheiat intr-o nota de bosumflare si jena mascata, desi, chiar nu era cazul....

Quo Vadis hombre?

Ce am vrut sa arat cu acest exemplu?

Ca viata noastra (a celor mai multi, nu vorbim de exceptii) sta de fapt pe un butoi de pulbere. Avem atata rani si lucruri ascunse in noi, incat e de mirare ca mai credem ca putem fi fericiti. E de mirare cum de inca mai credem in cai verzi pe pereti si Ilene Cosanzene....

Ce pot sa spun este ca, daca un om nu se decide sa aduca lumina in cotloanele mintii si sufletului sau, va avea mereu parte de “suprizele” neplacute ale inconstientului, care vor avea grija sa ii strice pana si cel mai frumos vis al sau.  Acesta este adevarul, fie ca va place, fie ca nu.

Postat de: Marius-Lazar Vineri, 03 Iunie 2011