Cati dintre noi nu viseaza sa mai parcurga macar o clipa anii copilariei, sa simta emotia inceputului de an scolar sau fiorul primei iubiri?!? Treceam pe langa parcul Cismigiu saptamana trecuta si o ceata de copii mi-a atras atentia; ghiozdanele le erau aruncate pe jos, iar ei alergau dupa porumbeii carora le dadeau resturi de paine. Probabil ca nu m-as fi oprit sa-i privesc, daca imaginea din fata mea nu imi amintea de o alta cunoscuta mie. Am pasit usor pe langa ei dominata de o emotie interioara, emotie care mi-a deschis in fata ochilor o poarta spre un loc cunoscut: curtea bunicilor, tovarasii de joaca, vacantele de vara – care parca durau prea putin-, fosnetul frunzelor sub adierea vantului, cum numai acolo il auzeam, mireasma florilor in diminetile racoroase de vara, cantatul cocosilor in zorii zilei, mancatul pe fuga ca sa plec cat mai repede la joaca… faptul ca am trait acolo o parte din viata mea, ma face sa cred ca m-am bucurat de una dintre cele mai frumoase copilarii.

Fiecare vara mi-o petreceam la tara la bunici, intr-un sat ascuns printre artarii si castanii impunatori, care, de departe pareau ca au inghitit orice urma de civilizatie. […]

Copilaria de ieri si copilaria de azi

Inchid ochii si parca vad si acum: pe o strada lunga, langa un dud batran, o ceata de copii rasfrangea linistea serii; adunati la un loc, baieti si fete de varste apropiate, ne invarteam in jurul unui foc mic si cantam cat ne tineau puterile: “Hai sa dam mana cu mana / toti betivii din comuna / Sa-nvartim hora betiei / pe pamantul Romaniei…”. Asa suna cantecul nostru care starnea avalanse de ras, incat si cei mai in varsta ieseau din case si se amuzau copios pe seama noastra. In alte seri le imitam pe fetele de la Andre, eu eram roscata, iar Ana, vecina mea, era blonda – cum obisnuiam sa ne spunem. Garderoba era special aleasa, cu haine “imprumutate” de la mame, mult prea mari pentru noi si cu incaltari care aproape ne ieseau din picioare; echipa de dansatori nu lipsea niciodata, iar microfoanele erau facute dintr-o coada de matura.

Nimeni si nimic nu ne fura bucuria de a trai acele clipe de neuitat; desi au trecut 14 ani de atunci, parca simt si acum sub picioarele-mi goale pamantul fierbinte din zilele toride ale verii, parca vad copiii langa care vacantele erau porti de evadare spre taramuri fermecate; vad casa de la tara si curtea plina cu flori; padurea de salcami din spatele gradinii; leaganul care atarna de marul batran si parca aud glasuri cunoscute […]. Acum, pe o strada lunga, langa un dud batran, nu mai e nimeni…

Chiar daca a trecut mult timp de atunci, iar visurile au fost inlocuite cu gandurile si trairile prezentului, copilaria trezeste in mine un sentiment unic; de fiecare data cand gandul imi zboara spre ea, nu ma grabesc sa ma trezesc la realitate, las amintirile sa prinda viata. Toti avem povestile noastre, dar faptul ca am trait in locul acela, in care parca totul era rupt din povestile lui Creanga, ma face sa cred ca am fost o generatie norocoasa. Fara internet si alte jocuri virtuale care sa ne distraga atentia, am avut posibilitatea de a ne bucura de cei mai frumosi ani si de a ne pune imaginatia la lucru.

Fiecare ar trebui sa se bucure de anii copilariei, doar ca, in zilele noastre, alte lucruri au ocupat locul jocurilor infantile si e pacat, pentru ca o a doua copilarie nu va mai veni.

Postat de: Alexandra-Apostol Sâmbătă, 02 Octombrie 2010