Fata in fata cu propriile minciuni
Dragostea prosteste. Asta e clar. O simt pe propria mea piele. Prosteste si inca foarte mult. Ciudat este ca sunt constienta de anumite lucruri si totusi nu imi revin din starea asta. Ma mint singura, prefer sa stationez, in loc sa pun punct si sa merg mai departe. Ma tot intreb ce se intampla cu mine, spre ce meleaguri mi-au zburat neuronii, unde mi-a disparut demnitatea … respectul fata de mine insami?! Nu ma mai recunosc. Eu nu eram asa. Nu ma lasam asa usor doborata, ma inarmam cu un zambet si imi vedeam de drum, fara sa privesc o clipa inapoi, nu imi pierdeam nici credinta, nici visele. Si acum?! Unde mi-e orgoliul?! Tu ma minti, tot tu ma tratezi cu indiferenta, tot tu te porti de parca nici nu as exista, de parca nici nu m-ai fi cunoscut vreodata si culmea … eu sunt cea care incearca sa iti repare greselile, sa iti dea o alta sansa, sansa pe care tu o respingi cu vehementa. Sunt clipe precum acestea in care simt ca nu mai pot lupta cu toate, inima face doar ce vrea, iar ratiunea … ratiunea si-a luat concediu si a plecat in vacanta. Si … chiar de-ar fi fost acasa, probabil ca nu ar fi avut nici o putere in fata inimii mele, care se incapataneaza tot mai mult sa te readuca aproape, sa reinvie toate clipele frumoase petrecute impreuna, sa stinga dorul si lacrima.
E prea complicat totul. Nici macar eu nu reusesc sa ma inteleg. Am pretentia sa nu fiu mintita si ce fac?! Imi incalc propriile reguli si ma pierd intr-o ceata imensa din care abia o sa pot iesi. Nu am obosit oare sa ma tot mint, sa ma mint ca te gandesti la mine, ca regreti, ca iti pasa, ca te vei intoarce si ca va fi bine. Ma mint la nesfarsit si traiesc tot intr-un vis. De ce?! Prea bine nici eu nu stiu. Poate ca e doar teama, teama de o lua de la capat, de a ma trezi la realitate, de a mai avea incredere in cineva, teama de a fi eu insami, de a nu-mi rani si mai rau sentimentele, de a le pierde si de a deveni din nou rece. Poate ca doar nu pot intelege cum ceva care era atat de frumos, cum ceva in care credeam cu toata puterea mea se poate destrama atat de usor … sau ca oamenii pot fi atat de nepasatori fata de sentimente, fata de dragoste, fata de ceilalti. Nu mai am putere sa inteleg ce se petrece in jurul meu, ce se intampla cu mine, de ce si cum am ajuns pana aici.
Nu ma mai inteleg pe mine. Stiu doar ca am visat prea mult, am crezut prea mult si am iubit prea mult intr-un timp mult prea scurt. O sa fie bine. Toate trec, toti imi spun asta, mai iute, mai incet, dar trec, greu e ca trec si momentele frumoase, care intotdeauna au fost prea scurte. Trebuie doar sa am rabdare, sa astept ca dragostea ce o simt pentru tine sa imi paraseasca sufletul si trupul si sa imi pot recupera inteligenta. Si pentru asta, in primul rand trebuie sa incep sa te uit, sa nu ma mai gandesc la tine, la ceea ce a fost, la ceea ce ar fi putut sa fie. Trebuie sa renunt de tot la tine, sa ma rup cu totul de aceasta poveste, sa risipesc dorul si teama, sa imi sterg lacrima si sa dau aripi unui zambet.
Postat de: FemeiaStie Miercuri, 05 Mai 2010
dragoste, minciuna, sentimente, indiferenta, dor
De interes in online:
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Designul modern al frigiderelor Samsung: cum sa integrezi aparatul frigorific in estetica bucatariei tale
- Cum sa alegi crema anti-aging potrivita pentru tipul tau de ten
- Aromele timpului: cum parfumurile ne transporta in amintiri si experiente
- Amenajarea locuintei pentru o familie numeroasa: ce elemente ar trebui sa incluzi in decor?
- 5 pasi simpli pentru a pregati un carrot cake delicios chiar la tine in bucatarie
