Parisul – piatra de temelie la edificiul succesului!

paris_-_orasul_luminilor

Iugoslavia - sedere scurta la Panciova si Kovacica, un an si cateva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurta, apoi Italia - la Trieste, la Cinecitta pentru doua luni si in final la Torino, de unde a plecat in Franta, la Paris. Aceasta traiectorie a urmat-o viata din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea granitelor Romaniei si pana la popasul ceva mai lung, pe care l-a facut in Franta; traseul anterior ajungerii in tara lui Voltaire il creionase intr-un mod absolut original pe parcursul intalnirilor noastre anterioare.

De data aceasta mi-a vorbit nenumarate ore despre Franta, despre Paris si despre oamenii pe care i-a intalnit acolo. Nici n-am stiut cum a trecut timpul! Ascultandu-l pe Mitica, timpul parca incremenise si ramasese, cuminte, intr-un coltisor, atarnat de talpile batatorite ale amintirilor...

 

Parisul e o boala!”

„Parisul e o boala!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitica discutia pe care o asteptasem cu nerabdare de ceva vreme. Stiam ca de data aceasta intalnirea noastra va fi una de exceptie, ca destainuirile lui vor fi incitante, pline de farmec si inedit, si ca aveam sa aflu reale raspunsuri la intrebarile ce se mi se invalmaseau in minte, inca de la inceputul cunoasterii noastre.

 

Despre Paris s-a scris enorm si s-au spus multe! Au curs rauri de cerneala pe kilometri intregi de hartie si inca s-ar mai putea scrie, pentru ca niciodata nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris si care sa nu se fi indragostit de orasul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima data, pana la intelectualul de marca, la oamenii politici si de cultura sau chiar ilustri presedinti de stat.

Benjamin Franklin (1705-1790) spunea, facand referire la Franta: Fiecare om are doua patrii: patria mama si Franta!, diplomatul american fiind un mare admirator al acestei tari si un infocat iubitor al Parisului.

Franta a fost intotdeauna poarta deschisa a Occidentului spre lumea noua; de aici s-au imbarcat spre America nume ilustre ale culturii de pe intreg mapamondul si in acest mod, continentul american a dobandit oamenii cei mai valorosi ai Europei. Cand vorbeau despre Franta, americanii le spuneau confratilor lui Voltaire: Noi am facut pentru Voltaire mult mai mult decat voi: am facut biblioteci cu numele lui, am tradus cartile lui in engleza, am dat numele lui unor strazi... Replica francezilor venea insa imediat, precum taisul unei sabii ascutite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!

 

 „Cineva spunea ca exista un singur oras in lume unde poti sa traiesti si mai ales unde sa poti invata ceva si acela este Parisul. Parizienii te lasa sa faci ce crezi, ce poti, stiu insa ca le lasi si lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui rau sau la poalele unui munte, da-le o casa superba si dupa trei zile s-au saturat de iarba! Inapoi la Paris! Parisul este mai rau ca drogul! Arata-mi un om care a vazut Parisul si nu ar vrea sa se intoarca acolo!” – a continuat relatarea barbatul inca plin de viata, care incepuse, incet, incet sa mi se destainuie. Si avea mare dreptate! „Englezii au facut Londra pentru ei, francezii au facut Parisul pentru o lume intreaga!” Frumos, nu-i asa?

 

„Mai bine spalam vase la Paris, decat sa omoram iepuri in Australia!”

 „In gara din Torino nu mai erau multi emigranti din grupul din care facusem si eu parte. Plecasera aproape toti in Chile, Argentina, Brazilia, Australia si doua grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o ora trebuia sa plecam, si eu aveam in buzunarul stang biletul de tren Torino – Napoli, iar in buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”. Da, Mitica Sinu hotarase ca destinatia urmatoare sa fie Australia! Erau destui emigranti romani care luasera aceasta decizie si el nu statuse mult pe ganduri si li se alaturase.

In acea ora insa, pe peronul garii din Torino s-au zbatut multe ganduri in mintea lui, sufletul i se framantase indelung si lucrurile au luat cu totul si cu totul alta intorsatura, iar directia in care viata lui urma sa se indrepte a suferit modificari majore. Paris scria pe fruntea lui Mitica! Desi trecusera decenii de cand se petrecusera aceste momente din viata lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitica le retraia cu aceeasi intensitate: Ba, Mitica, ce cautam noi la serpariile alea din Australia, mai ales ca tu-i ai pe Bunesti, esti un baiat muncitor si descurcaret; mai bine spalam vase la Paris decat sa omoram iepuri in Australia!, ii spusese profesorul Ionescu amicului meu, inainte cu mai putin de o jumatate de ora de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat roman ce facea parte din grupul lor, li s-a alaturat, au rupt biletele pe care le aveau, si-au luat ramas bun de la ceilalti confrati care mergeau spre Australia

 si s-au grabit sa ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franta.

 

Toate drumurile duc la...Paris!

„Din fericire detineam o schita trimisa de Vasile Tara si Eugen Stefanescu, acesta din urma fiind un inginer silvic roman care studiase la Paris si pe care l-am reintalnit cativa ani mai tarziu, in Canada. Avand reperele principale, ne-a fost mult mai usor sa trecem granita si am ajuns la Briancon, in Franta. Ne-am dat seama ca am trecut frontiera, vazand in mana unei fete care pastea vacile, o carte in limba franceza - mi-a spus razand nea Mitica. Descoperisem micul oras francez Briancon, la imediata trecere a granitei dinspre Italia, o cetate medievala asemanatoare cu orasul Sighisoara, din tara noastra. De fapt aveam sa aflu mai tarziu ca un maresal in armata franceza, dar si inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit si fortificat o multime de orase din Franta; construise aceasta cetate catre sfarsitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluata si raspandita apoi in intreaga Europa, ajungand chiar si in Transilvania; dovada este cetatea Alba – Iulia.”

 

Am inteles, in continuare, ca grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceza si romanii au fost tratati omeneste: au primit mancare si bautura, urmand procedura franceza privind regimul refugiatilor. „In acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoara de franceza, madame Munteanu… Cand jandarmii ne-au asezat la masa, profesorul Ionescu ma rugase sa spun Tatal nostru in limba franceza si dupa ce-am terminat, jandarmii m-au intrebat razand, de cand n-am mai spus rugaciunea aceasta. De ce? Cand ajunsesem la Notre pain quotidien, pronuntasem pin! Ne-au luat apoi sireturile de la ghete si centurile, ca nu cumva sa ne sinucidem si dupa ce-am urmat regulile prevazute in legile francezilor si-am petrecut o noapte la inchisoare, ne-au dat drumul, inmanandu-ne un permis de sedere in Franta, valabil pentru trei luni”.

 

Nea Mitica isi amintea cu lux de amanunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a intrebat profesorul Ionescu si ne-am indreptat bucurosi spre gara sa luam trenul spre Paris!”

 

Vous connaissez monsieur Vasile Tara?

In tren au avut parte de o surpriza placuta: conductorul trenului, un francez cu o figura calma si in ochii caruia se citeau bunele intentii, dupa ce a constatat ca sunt romani a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Tara? Nea Mitica i-a dat raspunsul imediat, surprins placut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Il cunoscuse doar, pe Vasile, in lagarul sarbesc si se imprietenisera, avea de la el schita de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum il cunoscuse pe Vasile Tara si cum acesta il incantase, cu cat de multe stia; vorbisera mult despre comunisti si despre Romania! Il fascinase romanul! 

 

Cand trenul a ajuns la Paris, acelasi conductor de tren a telefonat parintelui Zapartan de la Misiunea greco-catolica romana, pe care il cunostea, anuntand sosirea romanilor. Parintele acesta era omul care deschidea caile Occidentului pentru cei ce ajungeau din Romania la Paris – era un om minunat! A fost norocul lui nea Mitica si al prietenilor sai!

 

Franturi de viata la Paris, pe strada Ribera

Misiunea greco – catolica unde urma sa ajunga nea Mitica impreuna cu insotitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toata lumea faptul ca in acel lacas binefacerea era la ea acasa, ca domnul Zapartan era parintele tuturor romanilor care ajungeau la Domnia Sa. Cand isi dadeau intalnire la sediul misiunii, cei aflati la Paris, spuneau doar atat: Ne vedem la Ribera!

 

Nume ilustre ale diasporei romane din Franta erau alaturi de parintele Zapartan, si un exemplu elocvent este diplomatul si istoricul de exceptie, Neagu Djuvara; toti concurau la sprijinirea activitatii acestei cetati de suflet romanesc.

 

Parintele Zapartan impreuna cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei romani din gara pariziana: „Ei ne-au platit biletele, si-apoi parintele ne-a dus la Misiunea greco-catolica; am facut o baie si am dormit in biblioteca. De-abia asteptam sa intalnesc familia Bunescu, pe Dan Isacescu, pe logodnica lui Mimi Stefanescu!” - au fost cuvintele lui nea Mitica, continuand epopeea pariziana.

  

Definitia fericirii in exil sau prima dimineata la Paris

„In dimineata acelei zile a fost prima data cand m-am trezit foarte fericit de cand eram in exil; am avut un sentiment pe care nu cred ca l-as fi putut avea daca plecam in Australia”, si-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu gust de libertate isi continuau nestingherite cursul...

 „Distinsul domn Neagu Djuvara a venit la noi, ne-a dat doua sute de franci si-apoi ne-a vorbit despre viata de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amanunte despre viata pariziana, sugerandu-le sa tina cont de ele pentru a se putea integra, adapta si a-si face un rost; erau sfaturi pretioase de care chiar aveau nevoie, pentru ca ii astepta o altfel de viata, cu reusite si esecuri, cu bucurii si necazuri, in acelasi timp...

 

Si amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru ca ecranul sufletului sau se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!...

 

Anton Stefanescu si „Sarma ghimpata”!

S-a intalnit nea Mitica la Paris cu tot felul de oameni: pe unii ii cunoscuse inca din tara, asa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l stia de la Cluj; pe altii ii intalnise in lagarele in care poposise inainte de a ajunge in Franta si unul dintre ei era Anton Stefanescu. Cu el se cunoscuse in Iugoslavia (dupa cum am mentionat in capitolul anterior). Apoi au continuat sa se vada in Italia, dupa trecerea frontierei, pentru ca intotdeauna se intelesesera foarte bine. La Paris se intalneau din nou si amandoi savurau din plin bucuria revederii - se pare ca destinele celor doi se intersectasera si acolo!

 

De cum s-au intalnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolica), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici sa-si povesteasca intamplarile petrecute in intervalul in care nu se vazusera si sa-si depene amintirile. Din cercul lor de prieteni facea parte si un alt Stefanescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiati, care a trait o experienta dura in incercarea sa de a parasi Romania. Mitica l-a intrebat de toti, a aflat cum reusise Anton sa ajunga in Franta si, la randul sau, i-a istorisit cele intamplate in viata sa de la ultima lor intalnire incoace.

 

In cele din urma, Anton a parasit Franta si s-a stabilit in Chile. A scris o carte cu titlul „Sarma ghimpata”. Dupa titlu, e lesne de inteles ce subiect a abordat! Si acum regreta nea Mitica faptul ca n-a onorat invitatia lui Anton de a-l vizita in Chile, ar fi ajuns si acolo!

 

Dumitru Stefanescu – un vis spulberat dupa gratii!

Din Romania pornisera sa treaca granita la sarbi trei prieteni: Anton Stefanescu, Mimi (Dumitru) Stefanescu (nu erau rude, doar o pura coincidenta de nume) si Petru.

 

Mimi Stefanescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci tinta lui era Parisul! Pe drum insa, Anton Stefanescu s-a ranit la un picior. Ii curgea sange si le-a zis celor doi tovarasi sa-si continue drumul fara el, riscau prea mult! „Eu am sa ma bandajez la picior, imi rup camasa si o sa-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, si a ramas acolo, sa-si oblojeasca rana. Ceilalti doi si-au continuat drumul. La un moment dat au crezut ca au ajuns in Italia si s-au oprit. Ghinionul lor a fost ca se aflau tot in Iugoslavia; au fost prinsi de catre sarbi si-au fost inchisi.

 

Mimi Stefanescu era in Iugoslavia, logodnica sa la Paris si mama la Bucuresti. Sa nu produca ingrijorare acasa, Mimi ii scria mamei sale din inchisoarea iugoslava si trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucuresti.

 

Pana la urma sarbii l-au trimis pe Mimi in Romania; sosirea lui in tara a produs un adevarat soc pentru mama pe care pana atunci o protejase, ascunzandu-i necazurile prin care trecuse. Si totul s-a intamplat in acea perioada in care mama lui aflase ca nu e la Paris, ci este inchis la Bucuresti.

 

Anton Stefanescu, cu toate ca era ranit, avusese insa si noroc, trecuse granita in Italia unde s-a intalnit cu nea Mitica si apoi a plecat la Paris.

 

O prietenie pe viata - Sonia si Alexandru Bunescu

Reintalnirea cu Sonia si Alexandru Bunescu a adus o nespusa bucurie in sufletele acestor oameni de mare caracter si a lui nea Mitica, in aceeasi masura. Se cunoscusera in lagar, in Iugoslavia.

 

„Ne-am bucurat cand ne-am revazut si cat am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dansii, la hotelul la care locuiau; daca la doua saptamani nu ajungeam la ei, ingrijorarea-i aducea la mine. Ii cunosteau pe toti de la Misiunea greco-catolica, dar si pe multi altii: pe Neagu Djuvara, pe doi fosti ministri ai Guvernului Antonescu si carora se spune ca Antonescu le-ar fi dat multi bani cand au emigrat. Cei doi ministri erau George Cretianu - fost insarcinat cu afaceri al Romaniei la Paris si Constantin Visoianu - fost Ministru al Afacerilor Straine.

 

Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a marturisit ca pentru toata lumea, prietenia lui cu acesti oameni constituia un mister. Atunci cand curiosii il iscodeau, Mitica le raspundea pe-un ton glumet: „Un pahar de apa face minuni!” – caci datorita unui pahar de apa oferit dezinteresat, ii cunoscuse pe Sonia si Alexandru Bunescu.

 

Mai tarziu, nea Mitica l-a intalnit pe doctorul Taranu, pe care il stia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut si alte persoane si personalitati: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Metianu - pe unii datorita destinului, iar pe altii gratie familiei Bunescu, cu care a ramas prieten toata viata.

 

Cand a parasit Franta si s-a indreptat spre continentul american, Sonia si Alexandru Bunescu, pe langa faptul ca i-au platit biletul cu care s-a imbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au inmanat lui nea Mitica si o scrisoare de recomandare catre Milica Marinescu, un proeminent om de afaceri roman din acele vremuri, care era si cel care administra finantele cunoscutului industrias roman, Nicolae Malaxa.

 

 „Am fost un norocos, dar si tupeul a contat!”

Era un norocos nea Mitica, acesta este adevarul! Avea si tupeu, dar mai mult decat atat, stia cand, cum si unde sa se foloseasca de el: „Multi m-au intrebat: dar cum ai ajuns tu sa-i cunosti pe toti astia? Avusesem norocul sa fiu in anturajul multor oameni importanti, asa mi-a fost scris. Am avut insa si tupeu! De exemplu, odata l-am sunat pe fostul ministru al Romaniei la Londra, Viorel Virgil Tilea si i-am spus: Dumneavoastra ati servit masa la Iosif Radu, la noi in sat! In vremea aceea ma aflam intr-un orasel din Anglia, iar el era la Londra. Si Tilea mi-a spus fara sa stea pe ganduri: Vino repede la Londra sa ne cunoastem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat detinatorului uneia dintre cele mai mari si mai prospere companii din Franta, care, ulterior, i-a oferit de lucru.

S-a invartit in cercuri de intelectuali de marca si a stiut cu dibacie sa le ramana aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teama sa munceasca, dar cartile l-au fascinat mereu; era avid de cunoastere si studia cu sarguinta, iubea compania celor invatati si facea fata cu brio discutiilor lor.

 

 „Nu trebuie sa-nvat nicio meserie!”

La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era rusine sa spele vasele intr-un restaurant, ba dimpotriva, era chiar multumit ca nu statea la mila celor mai instariti sau a bisericilor la care altii mergeau cu mana-ntinsa. Cand cei care-l cunosteau il indemnau sa-nvete o meserie, Mitica le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o sa raman vreodata fara lucru!”

 

Si in acest context mi-a povestit o alta intamplare de care-si amintise: cunoscuse o frantuzoaica cu care se imprietenise. Tatal fetei s-a oferit sa-l invete meseria de bucatar. „Numai sosuri erau vreo doua-trei sute! Paul, tatal prietenei mele fusese bucatar la una din camerele parlamentului francez”.

Mai tarziu insa, cand a ajuns in Canada, a regretat incapatanarea, refuzul sau, pentru ca acolo erau la mare cautare cunoscatorii bucatariei traditionale franceze si cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucatarii sositi de la Paris. Dar lui Mitica nu i-a placut rutina! Pe el il stimulase dintotdeauna ineditul, situatiile noi care-i puneau la incercare inteligenta si spiritul, si care-i ofereau apoi, satisfactii. Era descurcaret, indraznet! Si asta l-a ajutat in viata cel mai mult si i-a adus succes.

 

Festival romanesc la sala Odeon din Paris

Comunitatea romaneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: intr-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti romani aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei romane, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti invatati si fosti oameni politici, romani din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? - si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari - o adunare impresionanta de romani aflati in afara granitelor si care, in acea zi memorabila, au petrecut impreuna momente de neuitat. Primul care a luat cuvantul a fost parintele Zapartan, un om de aur si un mare roman! Ce n-a facut parintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la inceput o fraza care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reusit sa le faca pe toate si atunci a facut mamele! – si n-a mai putut spune niciun cuvant. Cei din sala plangeau! Dupa ce s-a linistit lumea, parintele si-a continuat emotionanta prelegere si apoi a inceput sa cante: O inima de mama! Au fost clipe unice care mi-au intrat in suflet atunci si au ramas cuminti, acolo…“

 

Suflete de copii

Omul pe care-l aveam in fata isi amintea acum, cu ochii vii si plini de emotie, tot ce s-a intamplat in sala Odeon in acea zi: dupa cuvantul de deschidere al parintelui Zapartan, a tinut un discurs in limba franceza ilustrul Neagu Djuvara.

Mircea Eliade, cel mai cunoscut si iubit intelectual roman din Parisul acelor vremuri si-al celor ce-au urmat, intr-o maniera elevata si de neconfundat, a vorbit despre mama, lasandu-i pe cei din sala fara grai.

Apoi alti si alti confrati au vorbit, despre cea mai apropiata fiinta de sufletul fiecaruia dintre noi, dupa propriile simtaminte iar sufletele lor - atunci si acolo - s-au unit intr-unul singur: acela al copilului roman, caci toti aveau o mama!

 

Petrecere romaneasca pe bulevardul Saint Michel  

„Dupa serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce incepuseram la Odeon”, continua nea Mitica povestirea despre ziua aceea memorabila. Au spus poezii despre mama, au cantat, au plans si-au ras in acelasi timp, pentru ca n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilariei, de care multi si-au amintit cu nostalgie.

 

Dan Isacescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenti sa se gandeasca la o poezie, la un cantec sau sa rosteasca o fraza despre mama; cum inteligenta fara de spirit este ca si mancarea fara sare, Isacescu a incercat sa destinda atmosfera si a spart gheata, recitand in dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Stia sa anime atmosfera si sa aduca zambetul, chiar si pe fetele cele mai posace. 

 

Au continuat ore in sir sa cante si sa recite, sa-si depene amintirile copilariei, cu acele intamplari nevinovate sau boacane, ce n-au ramas nepedepsite de catre cele care le-au dat viata. Cantece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n doua, caci intr-o dupa amiaza prelungita pana tarziu, in noapte, timpul s-a scurs in ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut mangaiate de cele mai frumoase versuri. Cand s-a cantat melodia Plange-ma maica cu dor, n-a existat niciun roman dintre cei care erau acolo, sa nu planga.

 

Ascultandu-l pe nea Mitica nu puteai sa ramai insensibil si sa nu dai timpul inapoi, retraind momentele inocentei, cand mama, eterna mama, te tinea la piept, te mangaia si te-nvata de bine, te pregatea ca intr-o zi sa poti sa te numesti atat de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anisori cand mama ii plecase, sus, la ceruri.

„Cand ascultam cantecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atat de frumoasa, ma gandeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai: Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!

Phoenix, Arizona

SUA

Nota obtinuta:
10 (17 voturi)
2511 vizite
Noteaza si tu acest articol:
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Postat de: Octavian-Curpas Joi, 23 August 2012

Etichete pentru acest articol:

file de poveste


S-ar putea sa va intereseze si:

Interviu realizat in Arizona, cu Elsa Easton, despre compatibilitati si diferente [..]
citeste si comenteaza
Dumitru Sinu impreuna cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Stefanescu si [..]
citeste si comenteaza
Arizona. Locul in care soarele se inalta pe cerul mereu albastru si stralucirea lui iti [..]
citeste si comenteaza
Putem evita depresia in cazul imigrarii? Se pare ca nu. Procesul de adaptare la noile [..]
citeste si comenteaza

De acelasi autor:

Selectarea unui medic obstetrician-ginecolog este o decizie importanta pentru toate femeile. Exista [..]
citeste si comenteaza
Selecting an Obstetrician-Gynecologist is an important decision for all women. There are many [..]
citeste si comenteaza
Motto: „Lacrimile sunt roua de pe fruntea ingerilor care pacatuiesc in cer...” (Luminita [..]
citeste si comenteaza
Te-a ajutat sistemul de invatamant romanesc in dezvoltarea ta personala? A avut un impact pozitiv? [..]
citeste si comenteaza

comentarii:

Adauga comentariu

Care este varsta ta, cititoare a portalului www.femeiastie.ro?

  • - 10 ani
  • 11 - 14 ani
  • 15 - 18 ani
  • 19 - 24 ani
  • 25 - 30 ani
  • 31 - 35 ani
  • 36 - 40 ani
  • 41 - 45 ani
  • 46 - 50 ani
  • 50 + ani

vezi rezultate