De ce "merita" copiii sa fie batuti?
Cand oamenii isi bat copiii – si des, in lumea noastra, din pacate – ei spun, de cele mai multe ori: “si-o merita!”.
Ce inseamna, oameni buni, “o merita”??!
Plange copilul vecinului, batut de mama lui. “Au, mama, nu mai da!!!”
Nu mai pot. Ies afara, desi, de obicei, nu sunt conflictuala, mai ales cu vecinii. Dar acum nu ma pot abtine. Strig, cat pot: “Ce faceti, oameni buni???”
Iese “barbatul”casei: “Vezi, femeie, ca se aude, du-l in casa”. Vine si sora mai mare a copilului si il ia de par: “Mama, bate-l in casa, nu vezi ca se aude in vecini?” si il trage in casa asa, de par.
Eu plang in hohote si strig iar: “ce faceti, oameni buni??? Lasati-l, nu-l mai bateti!”
Mama lui tipa la barbatul ei: “nu ma intereseaza ca aud vecinii. A furat din portofel si nu mai am nici de paine. Si-o merita.”
Am plans pana seara, nestiind daca sa chem pe cineva, sa rezolve, cumva, situatia. Dar…pe cine???
Insa, cand, totusi – sperand ca nu toti oamenii sunt la fel - m-am hotarat sa sun…copilul a iesit bucuros afara, jucandu-se cu ceilalti copii, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Ce sa spun, celui care ar fi venit sa “ajute”? Ca “a plans”? Ca “a fost batut”?
Copilul n-ar fi spus. El era fericit, jucandu-se.
Din pacate, cam asa stau lucrurile in multe familii. Bataia duce la o lipsa de securitate a copilului, o lipsa de iubire, o lipsa de stabilitate, ce il indeamna pe acesta, in viitor, la actiuni pe care, altfel, nu le-ar duce la indeplinire.
Am crescut intr-o societate in care toti parintii erau invatati, la randul lor, de parinti, sa isi bata copiii: “Doar asa ii strunesti”, spuneau ei.
Am trecut si eu prin asta. Mi-am plesnit copilul – din nu mai stiu ce motiv, acum 22 ani – insa atat de tare a plans si atat de tare m-a durut plansul copilului, incat m-am “trezit”. Am plans, la fel ca si acum, ascunsa, pana seara, desi copilul meu uitase intr-o clipa palma primita. De atunci – au trecut 22 ani, dupa cum am spus – nu am mai dat nicio palma in copiii mei!
NU!!! Nimic, pe lumea asta, nu justifica violenta. Nimic pe lumea asta nu justifica lacrimile copilului tau, daca sunt provocate de tine, mama, indiferent de motiv…
Insa, din pacate, nu evoluam, ci mai degraba stagnam intr-un timp trecut si care ar fi trebuit sa fie demult uitat. “Au, mama, nu mai da!”, a devenit leit-motivul prea multor familii, prea multor generatii, intr-un prezent prea complex pentru gesturi atat de simpliste, precum “bataia”.
Si e pacat, pentru timpurile in care traim si pentru idealurile spre care accedem, fara sa intelegem, din pacate, ca nu putem merge mai departe, daca nu lasam tarele trecutului, in urma.
Nu vom putea evolua, daca vom fi mereu urmariti de lacrimile copiilor nostri.
Un articol de: Teoana
Photo by: pexels.com
Postat de: Redactor-Colaborator Marți, 14 August 2018
cazuri sociale
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
