Regatul celor fara speranta

Demult, intr-o tara intunecata si friguroasa, in care domnea peste tot saracia si foamea, traia o fetita. Numele ei era Wook si, de cand se nascuse, nu vazuse niciodata lumina soarelui. Si aceasta pentru ca in tara ei soarele nu rasarea niciodată. Era mereu intuneric si iarna.

Iar numele tarii era Regatul celor fara speranta. De ce? Pentru ca locuitorii ei nu nu stiau, nu sperau ca viata lor s-ar putea schimba in bine. Auzisera ca in alte tari soarele ramanea pe cer ore intregi si ca lumina si caldura lui facea sa rasara florile, sa sclipeasca raurile si aprindea speranta in inimile oamenilor atunci cand acestea erau obosite, dar regele lor, Inima-de-Piatra, avusese grija sa ii convinga ca toate acestea erau doar povesti. Ca tara lor era cea mai prospera dintre toate si ca el era un zeu, caruia ii datorau pana si simplul fapt de-a fi in viata. Orice act de nespunere, fie si cel mai mic murmur la adresa lui, era vazut ca un act de inalta tradare si pedepsit cu moartea.

Convingerea oamenilor ca el era un zeu se datora, in mare parte, faptului ca parea sa aiba puterea de-a le citi gandurile si de-a le auzi pana si cele mai tainice soapte. In realitate, regele nu avea puterea aceasta si nici vreo alta putere magica. Totusi, de secole intregi, totul in regatul acela era vrajit: peretii caselor - prin care oricat ar fi fost de grosi, se putea auzi totul, de la mii de kilometri distanta - pietrele, raurile, pasarile, chiar si stelele. Atunci cand oamenii le priveau, punandu-si o dorinta, ele se duceau imediat in odaia conducatorului spunandu-i totul. Si daca cineva isi dorea vreodata sa paraseasca „tara cea mai prospera dintre toate” era imediat judecat ca tradator si condamnat la moarte.

De aceea, cu timpul, locuitorii acelei tari invatara sa nu mai aiba dorinte. Orice dorinta era periculoasa: ii putea costa viata. Si, mai ales, invatara sa nu mai priveasca in sus, la stele, ci doar in jos si sa fie multumiti cu viata amara pe care o duceau.

Dar daca pentru oamenii mari totul nu fusese decat o chestiune de timp, pentru copii era mai greu. Micuta Wook privea deseori cerul. Era in lumina stelelor ceva care o atragea, o fascina, o facea sa simta ca, indiferent cat era de mare intunericul care luase in stapanire lumea, lumina nu se va stinge niciodata cu totul si in cele din urma va birui. Si, de fiecare data cand facea acest lucru, mama ei o certa:

- Nu mai privi in sus si mai ales, nu vorbi cu stelele. Copilul meu, adauga ea, vazand expresia trista de pe chipul lui Wook, nu intelegi? Nu vreau sa te pierd!

Dupa aceea o lua in brate si o acoperea cu sarutari. Si, desi Wook intelegea ca mama ei o iubea din toata inima, ii era cu neputinta sa ii asculte sfaturile. Era ceva in inima ei - ceva mai puternic decat teama - care o facea sa vrea sa priveasca mereu in sus.

Insa, spre norocul ei, atunci cand privea stelele, nu isi punea nici o dorinta, ci doar se multumea sa le admire si sa zambeasca. Si atunci i se parea ca stelele - in special una din ele - isi inteteau stralucirea, zambindu-i la randul lor.

- Cine mai este si asta? ii spuse una din stele alteia. De fiecare data cand se uita la noi zambeste. Nu stie ca noi suntem cele mai mari dusmance ale ei?

- E o proasta! raspunse o alta, scurt. O sa-si revina cu timpul.

- Eu, spuse o alta stea, pe nume Eun, cu o voce in care teama se impletea cu regretul, i-am zambit la randul meu. Mi-a fost mila de ea... Pana la urma, este doar un copil...

- Ce-ai facut?! izbucnira celelalte stele, si o liniste de mormant cuprinse intregul cer.

Acum, Eun stia prea bine, era momentul sa nege totul, sau cel putin sa spuna ca ii pare rau. Insa, spre surprinderea ei, se auzi spunand:

- De mai multe ori...

- Asta e prea de tot! interveni luna, care, desi nu scosese nici un cuvant pana atunci, urmarise cu interes toata discutia. Te vei ascunde dupa un nor si nu te vei mai arata nici unei fiinte umane, pana cand iti voi spune eu. Si intre timp vei medita la toate motivele pentru care, de secole intregi, stelele nu au voie sa se imprieteneasca cu oamenii!

Si Eun facu intocmai. Insa, pe cand incerca sa isi trezeasca in suflet regretul pentru ceea ce facuse, fara voia ei, isi aminti chipul lui Wook, zambetul ei, si alte mii si mii de chipuri care privisera odinioara inspre ea cu ochii arzatori, plini de speranta, insa care fusesera curand scaldati in lacrimi, dupa ce ea spusese cele mai ascunse secrete ale lor regelui Inima-de-Piatra.

"De ce, se intreba ea, noi, stelele, trebuie sa facem atat de mult rau oamenilor? De ce ascultam de un rege cu inima de piatra, facand sa sufere atatea inimi de carne?"

„Toate motivele pentru care, de secole intregi, stelele nu au voie sa se imprieteneasca cu oamenii!” Care erau acele motive? Sa asculte de o traditie stupida, care nu facea decat sa semene, peste tot in jur, discordie si suferinta? „Dezbina si stapaneste!” Aceasta a fost deviza tuturor marilor dictatori de-a lungul timpului, si regele Inima-de-Piatra nu era o exceptie. Cum ar fi daca natura, oamenii si toate stelele si-ar uni fortele ca sa il rastoarne? Cum ar fi daca ele, stelele, in loc sa stranga si mai mult lanturile care ii inrobeau pe oameni, i-ar ajuta sa se elibereze?

„Nu, este cu neputinta! Aceasta ar insemna sa imi tradez toate principiile!” ii spuse o voce interioara, ca ecou al tuturor vocilor pe care le auzise de-a lungul secolelor, si care i se intiparisera, treptat, in minte.

„Dar, raspunse o alta voce, care ii venea din adancul inimii - o voce care, in mod ciudat, simtea ca fusese acolo intotdeauna, dar numai acum, in singuratatea si linistea care o invaluia, avea ocazia sa iasa la lumina - oare nu sunt acestea niste principii care merita sa fie tradate?”

Sirul gandurilor ei fu intrerupt, brusc, de vocea lunii:

- Fiica mea, ai meditat la comportamentul tau? Intelegi cat de mult ai gresit?

La auzul acestor cuvinte, Eun isi simti inima cat un purice si ochii scaldati in lacrimi. Cum, cum sa ii spuna lunii tot ce era in mintea ei?

- Haide! ii spuse luna, cu o voce in care nu se mai simtea nici urma de asprime. Nu trebuie sa suferi atat de mult. Cu totii gresim, dar important este sa nu persistam in greselile noastre si, atat cat este in puterea noastra, sa incercam sa le indreptam.

- Asa este! spuse Eun, si o idee noua ii licari in inima, o idee care, asemenea unui fulger, lumina tot ceea ce pana atunci fusese in ea incetosat si intunecat, rasfrangandu-i-se pe chip cu o asemenea intensitate incat, pret de o clipa, luna insasi, mereu atat de sigura pe sine, avu o tresarire de spaima. Imi voi indrepta greselile!

- Ma bucur sa aud aceasta, spuse luna, zambind, dar in in acelasi timp cercetand-o cu o privire patrunzatoare. Caci instinctul, intuitia, toate aceste lucruri pe care ea le avea din plin si pentru care era atat de cunoscuta si respectata de toti, ii spuneau ca ceva nu e in regula si ca ar trebui sa o supravegheze pe fiica ei indeaproape. Insa ratiunea ii spunea ca fusese prea aspra cu ea si inima ei de mama nu voia sa o vada suferind.

„O, daca ai sti!” ii spuse Eun mamei ei in gand. „Dar nu trebuie sa stii nimic. Nu inca.”

Si intr-adevar, luna nu putea sa stie tot ce era in mintea fiicei ei. Insa comportamentul ei din perioada urmatoare ii confirma din plin banuielile. Eun le insotea din ce in ce mai rar pe surorile ei in odaia regelui Inima-de-Piatra si atunci ii spunea doar lucruri neinsemnate. Si, desi la inceput surorile ei o criticara cu asprime, cu timpul incepura sa-i urmeze exemplul. Ca si cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, luna le vedea adesea susotind pe ascuns, iar cand aparea ea se lasa, brusc, tacerea. Si, desi nu putea sa auda ce isi spuneau, putea sa intuiasca. Mai ales ca le vedea, din ce in ce mai des, zambindu-le oamenilor.

„Daca vor continua in felul acesta”, isi spuse ea intr-o seara, privindu-le cu ingrijorare, „intreaga ordine va fi rasturnata.” Totusi, in clipa urmatoare, mintea ei fu strabatuta de un gand care pe ea insasi o surprinse: „Dar pana la urma, e un lucru atat de rau ca ordinea sa fie rasturnata? M-am saturat sa privesc in jos si sa vad atatea lacrimi....”

Dupa o lupta indelungata cu ea insasi, luna isi aduna fiicele in jurul ei şi pret de cateva clipe, in care se asternu o tacere adanca, le privi cu ochii ei patrunzatori, ca si cum ar fi vrut sa le citeasca gandurile, apoi le spuse:

- Cred ca noi am gresit in tot acest timp. Am fost vrajite, dar ne putem elibera. E alegerea noastra. Şi eu cred, la fel ca voi, ca e timpul pentru o schimbare.

„Schimbare!” „Schimbare!” Acest cuvant incepu sa rasune in toate partile, cutreierand vazduhul asemenea unei sageti ascutite, ce ajungea pana si in colturile cele mai indepartate ale regatului. El umplea inimile oamenilor de speranta, facandu-i sa priveasca din nou in sus, iar stelele, odata atat de reci si mandre, le zambeau si luminau cerul intreg cu atata intensitate incat s-ar fi zis ca incearca sa transforme noaptea in zi.

- E timpul pentru o schimbare, spuse micuţa Wook, care privea, din nou, cerul instelat din camera ei. Vezi, ii spuse ea mamei ei, cum ne surad stelele?

- Poate, ii raspunse aceasta, mangaind-u-i parul cret si rebel, asa cum era si firea fiicei ei, poate ca eu m-am inselat şi tu ai avut dreptate privind stelele. Poate ca nu ar fi trebuit niciodata sa incerc sa te opresc...

- Mama, spuse Wook zambind, oricum nu ai fi reusit vreodata!

In tot acest timp, regele Inima-de-Piatra dormea linstit in odaia lui, visand la cruzimile pe care avea de gand sa le faca in ziua urmatoare. „Niciodata”, isi spunea el in somn, gandindu-se la ceea ce ii spusera stelele in ultimul timp, „supusii mei nu mi-au fost mai credinciosi”. Insa nici nu isi sfarsi bine visul cand in camera lui patrunsera oameni simpli, din popor, cu ajutorul stelelor care il tradasera cu putin timp in urma si il ucisera pe loc.

Si, odata cu el, pieri si vechiul regat. Regatul noptii eterne, in care soarele nu rasarea niciodata, si in care pana si lumina stelelor era inselatoare. Regatul unde nu exista libertate, in care iti era interzis pana si sa visezi. Pieri la fel ca spuma marii imprastiata de vant, a carei simpla amintire se risipeste cu timpul.

Si astfel, Wook crescu intr-o tara libera. O tara care, in timpul zilei, era scaldata de lumina calda, binefacatoare a razelor soarelui, iar noaptea de licarirea blanda a stelelor, pe care nimeni nu s-a mai temut vreodata sa le priveasca.

O poveste de: Lucia Benea

Nota obtinuta:
0 (0 voturi)
1785 vizite
Noteaza si tu acest articol:
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Postat de: Redactor-Colaborator Joi, 24 Martie 2016

Etichete pentru acest articol:

povesti pentru copii, despre copii, pentru copii


S-ar putea sa va intereseze si:

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, o printesa. O printesa care nu [..]
citeste si comenteaza
In camera cu pereti albi si proaspat varuiti,e o liniste deplina.Patul,masuta si cele [..]
citeste si comenteaza
A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata pe cand erau mustele cat gastele, un [..]
citeste si comenteaza
A fost adata o familie ce avea doua odrasle: o fata isteata si vicleana si fratele ei, [..]
citeste si comenteaza

De acelasi autor:

De cate ori nu ati vazut o adolescenta insarcinata pe strada si v-ati gandit ca este prea tanara sa [..]
citeste si comenteaza
Izvorul succesului, calea catre fericire, iubire si respect, este autodisciplina. [..]
citeste si comenteaza
Intai un fulg, apoi mai multi, Este-un inceput de iarna, Sa tot privesti si sa te uiti, La jocul [..]
citeste si comenteaza

comentarii:

Adauga comentariu

Care este varsta ta, cititoare a portalului www.femeiastie.ro?

  • - 10 ani
  • 11 - 14 ani
  • 15 - 18 ani
  • 19 - 24 ani
  • 25 - 30 ani
  • 31 - 35 ani
  • 36 - 40 ani
  • 41 - 45 ani
  • 46 - 50 ani
  • 50 + ani

vezi rezultate