Artistul - actor
Despre artisti - actori si menirea lor, muza lor...
Motto: Artistul nu este un singur instrument de redare a mesajului initial, ci el insusi prin abilitatea sa putand fi creator si chiar un precursor al unei alte opere de arta, caci prin insusirea abila a mesajului si prin trairea 'rolului sau personal' poate deveni un instrument de inspiratie, talentul fiind echivalent cu respectul acordat 'chemarii launtrice'! Si, cum fiecare dintre noi suntem actorul 'rolului personal'...
Actorul
Menirea actorului ar fi aceea de a intra intr-un rol, de a-l juca si de a-l aduce la perfectiunea preconizata de autor. Actorul insa, il creeaza si perfecteaza personajul dupa bagajul sau de cunostinte, cultura, bagaj emotional, gradul de maturitate, intelepciune si dupa modul cum l-a inteles, fiind o intrepatrundere in toate desigur, in caz contrar - de imaturitate, spre exemplu - putin probabil sa poata reda mesajul autorului cat si nu in ultima instanta pe al sau personal...
Deoarece, actorul contopindu-se cu personajul, intelegandu-i mesajul pe care trebuie sa-l transmita publicului, intervine atunci o redare originala de mesaj personal. Exista acea perfectare a mesajului initial intr-un mod original si exhaustiv, incat insusi mesajul autorului se perfectioneaza, putand ca artistul insusi atunci sa inspire autorul. Intervine cu alte cuvinte autenticitatea si originalitatea lui manifesta, este momentul in care poate spune el in mii de feluri mesajul autorului bun de transmis, dar chiar putand aduce inbunatatiri si adaugiri, aceasta reprezentand liberatea pe care si-o pot lua marii actori.
Aceasta-i fericirea actorului - posibilitatera de a intra intr-un rol, aici/ atunci/ mereu, in orice reprezentatie adica. In acel rol, in acest moment, se simte deplin si "cuprinzator totodata, in sens contrar fiind doar un "actor gol" - vorba colegei mele, Andreea Catuneanu. Fara rol actorul este frustrat, depasit de situatie, confuz, rupt inauntrul sau, daca n-a reusit sa joace inca rolul personal al vietii sale...
Primul rol al actorului!
In viata fiecare om are un rol autentic, o menire. Se poate spune ca este un destin 'prestabilit' dinainte, iar daca vrei sa fi fericit il urmezi. Fericirea omului pe pamant eu asa o vad - simplificand tot - contopirea sa cu destinul prestabilit! Acesta nu este unul 'grecesc' = implacabil, ci unul beatific pentru ca este prestabilit de "Vointa divina" ce nu doreste decat Binele Suprem; daca te abati de la el poti avea atunci mai multe destine, care lipsite de urmarea "Vointei Domnului" ce salasluieste in fiecare dintre noi, atunci posibil ca poti avea o mie de destine implacabile...
Sigur ca si "Vointa Domnului" (C.G.Jung) o poti urma pe mai multe cai, in sensul ca poti face multe cai de intoarcere, o poti lua pe ocolite, dar pana la urma daca nu-ti lipseste intelepciunea constati ca tot drumul drept este mai bun, chiar de uneori anevoios de cele mai multe ori te duce mai repede la ceea ce urmaresti. Unii spun ca sunt bun, respect pe toata lumea ca acestea sa mi se intoarca, este adevarat, desi este o viziune mercantila lipsita de o aspiratie mai inalta a acestei "Vointe", care, intr-adevar ne spune ca, inlauntrul nostru ca orice actiune ce o facem se intoarce benevola noua.
"Vointa' nu se impune implacabil, caci numai pentru cine o miroase o poate descoperi ca o sursa inepuizabila de inspiratie, ea este "sinele", comunicarea profunda cu semenii, expresia vietii personale, imbogatirea spirituala si viata noastra insasi, distantarea de ea nefacand altceva decat sa ne instrainam de noi insine, de ceilalti, de Dumnezeu. "Vointa" reprezinta "chemarea" noastra pe drumul nostru, cel pe care-l stim de dintotdeauna atat in stare de veghe, cat si-n somn; ea este "Calea, Adevarul si Viata!"
'Vointa Domnului" este de fapt "Izvorul nostru launtric" pe care daca nu-l acoperim printr-o vointa desarta si absurda, uneori razvratiti precum ca ni s-ar impune, atunci el nu v-a inceta sa curga pe tot timpul vietii noastre. Un actor cu atat mai mult trebuie sa-si joace in primul rand acest rol prescris, caci odata ce se distanteaza de menirea sa atunci cu siguranta va pierde si urma de 'put inspirant' pe care-l poate avea. Apoi acest izvor personal mai trebuie imbogatit, intelegand spre exemplu mesajul autorului, caci fara aceasta prima etapa poti spune doar ca vorbesti mult, prost si fara rost, sau ca o moara stricata etc, si nu faci teatru, nu? Poti spune ca doar redai mesajul autorului, te faci instrumentul lui si altceva nu te intereseaza? E foarte posibil atunci ca tu ca actor sa nu poti reda nici mesajul prim al creatorului.
Exemplu de manifestare
Cineva a vazut un actor intr-o gara, un actor mare de altfel, chit ca a facut teatru (nu in sensul bun) si cu viata lui avand la activ vreo 3 neveste, bine, una aproape ca i-a fost 'luata' de forte malefice. Acesta in gara, singur fiind, mustruluia, nu stia cum sa faca sa atraga atentia cuiva - atentia cator mai multi fiind ingredientul principal si principial indiferent de orice! Se cunosteau, au discutat putin insa, doar asa la nivel de politete. Dupa constatare pleaca actorul, vazand si reactia, ca acest cineva nu-l simpatiza prea mult, se duce se plimba si iar revine zicand alte lucruri macar de a-i capta vreo atentie si bineinteles de la cine era mai usor, de la cineva cunoscut, scena neexistand acolo... dar, nu nicio atentie. Apoi rumoare...fosnet de suflet stingher...macar vreo rugaciune de-ar fi spus in sine.
Se mai plimba el, spune o gluma o aud mai multi si rad unii, abia atunci a inceput a radia omul - actorul. Dupa un timp insa, acea lume impanzindu-se omul nostru iar trist, caci fiecare care incotro la treburile lor, revine si el la vechea stare, parca mai blamat ca dinaintea rasului multimii... de parca, asta il secatuise si mai mult. Parca nu era plictiseala, ci zapaceala, lancezeala...ce-ar mai fi dorit sa fie pe scena acum, acolo se simte cel mai bine ca-l aplauda toata lumea... Culmea ca si in gara atata lume... pare tentanta lumea aceasta multa! Dar, totusi cum de acolo 'comunica' atat de bine cu oamenii, iar aici...cauta sa zica ceva unui necunoscut, dar n-a stiut ce, ciudat blocaj... Incheaga la un moment dat o discutie, iar din vorba in vorba cu o femeie a inceput a se plange... cam aceasta face deseori si la tv, precum ca lumea nu-i acorda atata importanta cat ar trebui... Atentie pentru fizionomia lui ii trebuie, ori pentru mesajul artistic? Incepuse si a plange pe umarul femeii, care din condescendenta a ascultat tacuta dand din cap aproband fizic, caci mental se gandea ca pierde trenul... si, a tot aprobat pana s-a scuzat si a luat-o la fuga, lasandu-l pe 'storcatorul de afectiune si de atentie' uimit...
Acest actor a invatat sa vorbeasca, dar niciodata sa taca...sa se asculte pe sine in liniste oare stia? Caci, vorbeste corpul pe cand gura-i tace... si, nu-si expune decat slabiciunile. Vorbeste contiuu si cand tace, caci este de un fosnet trasparent al frunzelor moarte...pe care le poarta in permanenta dupa el. Se poate spune ca acest actor isi traieste rolul presonal, 'menirea sa' in consens cu "Vointa domnului', ce vorbeste in sine ca uneori prin a ta menire sa faci lumea sa se simta bine, s-o faci fericita daca tot esti actor, s-o poti capta intr-un mesaj de viata pur si nu intr-un meunat prin care stai departe de izvorul tau personal?
La fel ca actorul este orice artist, insusi autorul rolului nederaiat
Iar artistul fara un "subiect de lucru" este ca o penita cu varful rupt ... Unii au muze foarte multe, adevarat, insa pentru faptul ca tot le calaresc crezandu-se mari cavaleri din 'cavaleria de garnizoana muzelor', nu numai ca tocesc copitele cailor calariti, dar mai ii si impiedica pe bietii cai pana acestia cad sub propria greutate determinata de povara unei vointe nemasurate si neobrazate...opusa "Vointei Divine"! Sa-l mai pui pe picioare dupa atata oboseala este cu adevarat destul de greu! Daca te mai si grabesti sa-l pui pe picioare 'calul' ne-mai-fiind neodihnit, ci si de si nevindecat de ranile pricinuite, poti spune atunci ca mergi cu muza ta (ranita!) asa cercopitet - la maximum?! Dar se poate frange la un moment dat... si copita potcovita se toceste, insa acea 'necoptovita' te potcoveste pe tine si sa nu mai poti sa-i repari ceva, poate fi tarziu. In fond muza are si ea un suflet, este insusi sufletul, Sinele, izvorul muzelor tale!
Muza trebuie hranita in primul rand, trebuie ingrijita, curatita de lucruri murdare survenite involuntar, de lucruri efemere ce ti-au venit totusi dintr-o anumita reactie a 'inspiratiei inautentice' si de indepartat materia imbatranita. Exact este! Se pare ca ea poate intineri in ciuda batranetiilor cronologice, dar aceasta numai daca o mentii in canoanele igienei amintite! Ai grija de ea, omule, este soarta ta, este apa vie a vietii - acest lucru existand in basme intocmai pentru ca este asa de usor de procurat in viata reala!
Dragul meu artist de rol din teatrul vietii tale personale, te rog ai grija de izvorul tau launtric si nu-l acoperi, caci el va deveni un ocean nemarginit de beatificare!
Limba română
S-a format pe baza influxiunilor sufletesti,
Punând rădăcinile sedimentelor mentalicesti,
Plus influente de la multele popoare din jur,
De pare lexicul că are o lume prin imprejur..
Dar intocmai de aduni este cea mai bogată,
Că si are acei fermenti in ea implantată,
Căci se dezvoltă si la acele nivele comune,
De s-au realizat familii pe cele străbune!
Fermentul etnic e elementul covârsitor,
De pare eliticul academic cam nefolositor,
Trăsăturile-i sunt ca umanitatea-i simplă,
E datul spiritului dac ce limba il umple!
Limbă-i legată de acuratetea simtirii
Bazată pe sinceritate si frătia iubirii,
Cum e stindardul ce trei culori adună,
Fluturând in lume, e baza cea străbună!
E limba cea autentică cu al său drapel,
Fiind vrednică, cel mai desăvârsit pastel,
Mama culorilor din care toate pleacă...
Căci si putin din fiecare ii este infiltrată!
Limbă-i legată de a poporului psihologie,
Ea devine dragă din a accentului măestrie,
Pe când copii fiind si povesti noi ascultam,
Când bunicii nostri prin cuvinte ne alintau!
Limba noastră cred că este cea mai vibrantă,
Când clima, fauna nu ne oferă altă variantă,
Când insuflăm tare si cu patos mai iubim,
Dar la fel urâm, uitând ce-am iubit, ori jignim...
La fel imprumuturilor suntem un amalgam,
Putând să disociem si tot ar rămâne un gram,
Din acea fericire inexplicabilă, cuprinzătoare,
Când ne lovim adesea si nu prea ne doare...
Limba română si-a primit multe stimulente,
Relieful să fie culpa atâtor multe răcnete?
Tocmai cel harnic si bun să fie de blamat,
Iar cel destoinic dintre noi să fie alungat?
Limba pentru acea constiintă vie de român,
Este in ea tot ceea ce-si găseste mai bun,
Dar fată de influente trebuie să fie vitează,
Acea deviză a ciubucului nu trebuie a cuteza!
Slăbiciune a fost intr-o istorie sau alta,
Când tot neamul, tara a fost atât ocupată,
Aci chiar limba pierzându-si a ei constiintă,
Doar marii români făcându-si a ei căinta!!
Iar aristocratia ce a uitat limba deseori,
Părând pe vietile românilor prea posesori,
Chiar fiind ei din acelasi neam sau sânge,
Unii fac doar copy-paste.. inima ne-o frânge!
Aceea ce-au muncit si asudat pe'acest pământ,
Chiar de s-au rănit, dar si-au găsit un cânt,
Prin care să doinească, vitregiile să treacă,
Reinviind basmele bunicii, veselia să inceapă!
Aceeia ce si-au uitat a lor cuvinte proprii,
Scindându-si sufletul cu sunete improprii,
Si-au sterpezit curat-murdar si a lor viată,
De s-au mai fi trezit cumva prin a lor ceată…
Uitând constiinta si limba de român?
Limba, Artistul si mesajul!
Cel mai de pret instrument al artistului,
Este acel bun component al sufletului,
Ce-i clădeste pe piatră lumea interioară,
Pe cuvinte serioase, nespuse-n doară.
Limbă-i perfectul instrument de rol,
Chiar de poate fi artist si-i da ocol,
Adevărului si purului rol cel de jucat,
De-i mimetic, muza gândului i-a deraiat!
Sunt cavaleri in garnizoanele de muze,
Avântati in artileria grăbită cu obuze,
Să impuste rapid cu un cuvânt de pot,
Si să te muste, contând doar al lor mijloc..
Unii au multiple muze, e foarte adevărat,
Le vor a sta supuse numai bune de jucat,
Si căi bravisimi pe imense bulevarde,
In multele aplatisimi pe marginile barde!
Unii cred că au atât de multe muze,
Si le călăresc fără să le mai amuze,
Pălesc când cred că sunt far'de odihnă,
Ele se opresc si stau cerând a lor tihnă!
Si limbajul artistului nu-i neintrerupt,
De mesajul autorului n-a fost la consult,
Prin farmacii profunde ce malingele previn,
Si gândiri stationare ale imaginii - Destin!
De crezi c-ai rol să călăresti si dexul,
De-ai trimite spectatorul cu preplexul,
Mirându-l că el nu cunoaste un cuvânt,
Atunci te oblojeste, esti călăretul sfânt!
Sfântul limbii române - e cine o cunoaste,
Numai de prin virguli mesaje el descoase,
Si-o tese la loc prin peisajele cu vesti,
Alungind cu maestrie, compune si povesti.
Cel mai de pret instrument al artistului
E arma expresiei ce ochind tinta chiciului,
Ce scoate usor pe interlocutor din eul său,
Să-l innobileze, uscându-i gândul cel rău!
Un articol de: Valerian Mihoc
Postat de: Redactor-Colaborator Marți, 24 Septembrie 2013
artisti, actori, muza
S-ar putea sa va intereseze si:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
De acelasi autor:
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
citeste si comenteaza
comentarii:
- Cele mai elegante ceasuri de dama in 2025: modele care cuceresc scena fashion
- Contraindicatiile RMN: cand si de ce nu este indicat
- Cele mai frumoase plaje din Aruba: unde sa te relaxezi pe nisipul alb
- Curatarea pardoselilor din gresie, lemn si beton: ce detergent folosesti?
- Procedurile legale pentru import/export folosind containere maritime
