Copiii si automutilarea. Daca sufletul ar putea fi citit printr-o radiografie, ar fi atat de simplu

attractive-beautiful-beauty-1539934

Daca sufletul ar putea fi citit printr-o radiografie...ar fi atat de simplu

 

Catelusa noastra, Tica, si-a luxat un piciorus (articulatia de la piciorul stang, din spate).

Noi abia veniseram de la cumparaturi, ea era in casa, pe pat si, in incercarea de a ajunge cat mai repede la noi (ca si copiii nostri – si mama, de altfel - care, ori de cate ori venim de la cumparaturi, se inghesuie sa vada “ce am cumparat, bun”, pentru ei), a sarit de pe pat, jos, si…si-a luxat piciorusul.

Am asteptat, o vreme, crezand ca ii va trece. Seara, insa, vazand ca tot schiopateaza si scheauna, am sunat veterinarul (ne era teama sa nu si-l fi rupt).

Ne-a primit imediat si i-a facut trei injectii (un anti-inflamator, un analgezic si vitamine…)

A doua zi, a trebuit sa repetam tratamentul – dus Tica la medic, tinut pentru cele trei injectii, pentru ca dureau...

Cand ne-am intors, Tica era tare vesela, la vederea curtii pe care o cunostea. A mirosit toate plantele, iarba…parca atunci le-ar fi vazut pentru prima oara.

Am lasat-o afara, iar noi (fiind tarziu), ne-am “bagat” in pat.

La un moment dat, am auzit-o pe Tica zgreptanand usa din spate, de la bucatarie (a invatat in timp ca, daca usa nu este incuiata, poate sa o impinga, astfel incat sa intre in casa). Apoi am auzit-o zgreptanand usa de la camera noastra.

Ii spun sotului: “Ce fac? O las sa intre in camera?” “Nu. Las-o pe hol. Va adormi, curand, ca si mine…”, zice el.

Am ras amandoi.

Dupa vreo jumatate de ora am auzit usa de la intrare. Venise Mina, copila noastra, de la facultate. Mi-am spus: “Slava domnului ca a ajuns, acasa, cu bine!” – statuse cam tarziu, la facultate.

Cand m-am gandit ca “gata, ma culc”, vine Mina, hiperventilata, la noi: “Maaaama, ce a patit Tica???”... “Ce a patit?”, zic eu. “Nimic! Nu vezi ca doarme, in prag?” (Tica dormea – sau nu? – cica “dusa”, in pragul camerei noastre.

“Pai, maaaama, pe holul din fata e plin de caca si pipi si vino sa vezi ce a facut cu hartia igienica din cosul din baie! Nici nu puteam deschide usa, nu stiam de ce!”

“S-a dus naibii somnul meu”, mi-am spus, in barba.

Am coborat din pat, am luat servetele, mop, detergent, clor etc…

Am certat-o pe Tica (uite ce-ai facut, se poate asa ceva???) – ea venise repede-repede dupa mine, cu coada intre picioare, tremurand toata, de parca urma sa ii fac cine stie ce…)

I-am spus: “Tu stai afara! Nu vezi ce ai facut? Ce inseamna asta?” Pana la urma, pentru ea nu contau deloc vorbele, pe care nu le intelegea, ci tonul, asa ca s-a refugiat langa sotul meu, poate-poate el o va apara de ceea ce credea ea ca va urma…

Evident ca “n-a urmat” nimic. Eram doar nervoasa pe ea, care nu face niciodata in casa, si nu intelegeam ce s-a intamplat, de a facut atatea boacane, deodata. Insa... CUM sa o corectez??? Avea o privire asa vinovata, incat m-am abtinut cu greu sa rad si sa o iau in brate...

Am spalat, am igienizat, dupa care m-am culcat. Insa nu am mangaiat-o pe Tica. Nu i-am spus decat: “Acolo stai, in prag! Nu ti-e rusine?”

Si a ramas acolo.

Pe la 2 noaptea, am auzit un fosnet. M-am trezit, nestiind ce e. Am ramas ascultand, o vreme, si am auzit-o pe Tica zgreptanand – nu tare, desi poate sa faca si asta, cand vrea – ci usor, ca-ntr-o parere (de aceea nici nu am auzit, din prima).

Am deschis usa camerei si a intrat incet (parca “pe poante”, desi are niste gheare care „clampanesc” destul de tare, cand merge – chiar si asa, taiate de veterinar…).

M-am asezat din nou in pat, iar Tica a venit incet-incet, langa pat, langa mine, m-a privit luuung (sa vada, probabil, daca sunt de acord), eu am mangaiat-o – abia atunci - dupa care s-a culcat, oftand din toti rarunchii.

Dimineata nu stia cum sa isi arate, mai bine, dragostea (fugea de la unul, la celalalt, cu papucul fiecaruia, in gura – i-l ducea, apoi i-l “fura” – se juca cu noi, cerandu-si, parca, iertare.

Privind-o…am inteles ca ea, saraca, nu era vinovata pentru felul in care a inteles sa isi arate revolta. Nici noi (pur si  simplu, exista o opreliste atat intre specii, cat si intre noi, oamenii - desi, daca VREM, putem comunica. Doar ca nu vrem, ori stim cum, uneori. Cum spuneam, nu suntem neaparat vinovati: nici noi, oamenii, nici ele, animalele).

Ea, saraca, s-a revoltat, asa cum a putut, pentru faptul ca am dus-o noi, stapanii ei, acolo unde a trebuit sa indure durere. Ea nu a inteles ce inseamna “cabinet veterinar”, “luxatie”, “bine pentru tine” etc. A suferit. Punct. Iar noi am fost cei care am carat-o in brate, acolo.

Am mangaiat-o indelung, ori de cate ori a venit langa mine, i-am vorbit cat de bland am putut…

N-a mai facut de atunci in casa nici pipi, nici caca, nici n-a mai scos hartia igienica, din cosul de la baie …Pentru ca si-a redobandit siguranta.

…Si m-am gandit la copii.

Copiii nostri.

Revoltele lor sunt, de multe ori, neintelese de catre noi, parintii lor:  “Dar ce, au tot ce le trebuie! Muncesc, ma sacrific pentru ei! Plec in strainatate pentru ei! Le trimit bani! Ce mai vor???”

Sunt, intr-adevar, revolte neexprimate, neincadrate in logica, asa cum am vrea noi sa fie. Am vrea sa ni se spuna: “mama, ma revolt!” – si, astfel, sa stim cum sa reactionam.

Revoltele lor tin, de multe ori, de alt plan decat cel constient, logic: planul emotional. Acesta nu are nimic de a face cu ceea ce putem noi gestiona, fara indrumare ori experienta. Si chiar si asa, e dificil.

Vine Andrei, baiatul nostru, de la scoala, si imi spune: “Stii, azi m-am certat cu Ivona".

“De ce te-ai certat cu ea?" – il intreb.

“Pentru ca a luat o bucata de sticla si a inceput sa se taie, pe maini. M-am speriat, mama!!! De ce s-a taiat, mama? A umplut trei servetele de sange!!!”De ce se taie, mama?”

Pe moment, nu am stiut ce sa ii raspund.

Probabil nu am stiut cum sa ii spun ceea ce stiam ca e corect sa ii spun, tocmai pentru a nu ii transmite si lui o solutie pentru anumite probleme la care nu ar avea un raspuns logic, ci doar un impuls.

I-am spus: “Andrei, fetita are, probabil, probleme. De aceea se taie".

Placid. Impersonal. Sec.

Apoi…m-am tot gandit.

Nu asa trebuia sa ii spun. El nu ar fi putut intelege, astfel. Nici nu a inteles. A ramas cu ochii mari, atintiti spre mine – ce vrei sa spui? – nedumerit.

Dar el nu stie. Si ma rog sa nu stie.

Copiii “se taie” in adolescenta pentru ca au o problema majora in relatia cu parintii. De cele mai multe ori, cu mama lor. Nu o problema de neiubire – pentru ca ne iubim copiii – ci o problema de iubire neimpartasita, de neintelegere.

Un tipat de ajutor.

ASTA inseamna “taiatul” in adolescenta (desi diriginta, la sedinta cu parintii, ne-a povestit ca si fetita ei “se taie” si a pus asta pe seama “modei”: “Asa e acum, la moda!!!”

….Seriooos? “La moda”??!

Automutilarea nu poate fi pusa niciodata pe seama “modei”, decat daca vrei cu tot dinadinsul sa o ignori, sa te absolvi, pe tine, parinte, de orice vina!!! “La moda” era copila mea – asa am crezut eu -  cand a abordat stilul “emo” si mergea neagra din cap pana in picioare! Insa si atunci era o problema cu sufletul ei! Insa, totusi...era “la moda”).

Daca nu iti dai seama la timp de faptul ca “taiatul” este o problema, tu, mama, si nu iti revezi prioritatile…ai parte de

REVOLTA

Copilul nu o poate exprima in cuvinte, de teama. Parintii l-ar admonesta (si asa se intampla, de cele mai multe ori).

Atunci…revolta lui se indreapta catre el insusi.

Incepe sa bea, sau sa se drogheze, ori sa “se taie”…

Noi, parintii, nu vedem, din pacate, decat actul in sine, nu ceea ce  treneaza, dincolo de el. Pe de o parte, e si normal sa fie asa, in ce ne priveste: “vezi ceva, rezolvi ceva”. Nu privesti, ca la sah, cu doua mutari inainte. Pentru ca, de multe ori, nici nu ai cum, devreme ce nu privesti intai, inapoi.

Daca  am privi, noi, parintii, prin prisma copilului, multe, muuuulte revolte de acest gen ar fi ucise din fasa, pentru ca, asa cum am spus, ne-am pune “in pielea lui”. Am fost si noi, copii, nu? Dar “noi n-am fost asa”…nu? „Erau alte vremuri”, nu?

Uitam, imediat ce devenim adulti, faptul ca si NOI am avut de a face cu parintii, cu problemele proprii diverselor noastre varste, cu regulile, cu propriile revolte …

Mai demult, am auzit o discutie intre o mama si o fetita de vreo 3 ani, care plangea de mama focului.

Mama o intreaba: „Ce ai??? De ce urli?”

„Mi-am stricat papusa!!, zice copilul, printre suspine.

Mama rade: „Da? Si pentru atata lucru plangi???”…

Evident, copilul a plans si mai tare, pentru ca mama nu a inteles si nici nu avea de gand sa il ajute sa o repare.

Pentru mama, era nimica-toata.

Pentru copil, era problema vietii lui, de pana atunci.

ASTA nu prea pricepem noi, cei deveniti adulti. Problemele nu sunt percepute ca fiind comune decat unui anumit interval de varsta. Iar noi, multi, nu putem iesi din intervalul varstei noastre, din pacate.

Nu privim in inima lui si pentru ca vezi-Doamne, "avem responsabilitati si nu avem timp" sau, pur si simplu, nu stim CUM.

Asa ca…nevoile copilului constau, in ce ne priveste, doar in “sacrificiul” pe care il facem pentru el (care, fie vorba intre noi, nu este DOAR pentru copil)…

De multe ori aud: “Copilul meu vrea haine de firma! La scoala rad colegii de el, daca nu are! Vrea…vrea…vrea…Ce sa fac? Muncesc si ii cumpar! Eu muncesc in strainatate si ii trimit bani! E multumit ca are haine! Mi-a spus ca ma iubeste pentru asta!”

Iar apoi…copilul se “taie”…

Sau: „il duc la tot felul de cursuri, tot felul de olimpiade, tot felul de sedinte care ii fac bine: inot, sah, arte martiale etc! Nu are timp liber pentru prostii! Face sport in aer liber, mananca sanatos”…

Iar apoi…copilul se „taie”.

Si nu intelegem de ce.

Da.

E greu sa lupti, ca parinte, cu nevoile materiale ale copilului tau. Si, mai ales, cu batjocura colegilor.

La fel, e greu sa lupti cu impulsul tau, mama, de a-l face olimpic pe toate planurile.

Insa…chiar nu vedeti???

Actiunile anormale ale copilului sunt, de fapt, normale. Sunt revolte.

Revolta inseamna dorinta de schimbare si, mai cu seama, de renegociere a relatiei dintre el si noi, parintii lor.

Si noi, adultii, ne revoltam, insa noi putem sa le spunem toate “pe sleau”, pentru ca suntem adulti.

Ei, copiii, au constrangeri de tot felul. Si nu pot sa isi exprime nemultumirile, pentru ca trebuie – si asa e, pana la urma – sa arate respect, sa fie cuviinciosi…Iar atunci, toate trairile lor interioare se revolta, dupa cum poate fiecare copil, in parte.

Suma e aceeasi. Motivul e acelasi.

IMPARTASIREA oricarei trairi te absolva de toate suferintele.

Deschiderea parintilor – a mamei, mai ales – spre sufletul copiilor inseamna IMPARTASIRE. Pentru ca si ei se vor deschide, la fel.

Stati langa copii! Daruiti-le iubire, nu haine sau bani pe post de iubire, si veti vedea ca, chiar daca nu veti avea de unde cumpara “haine de firma”, nu va conta! Va vor intoarce iubirea intr-un mod care va va surprinde!

Trebuie sa ponderam cursurile, antrenamentele, meditatiile, olimpiadele! Sa gasim un echilibru intre copilaria pe care o are acum si maturitatea pe care o intrevedem „glorioasa” si, la fel, vom vedea ca totul se reaseaza in fagasul normal. Cel al unei copilarii fericite.

Si eu mi-am pierdut copila, sufleteste, in adolescenta. Si mi-au trebuit ani sa recuperez ce am pierdut.

De aceea va povestesc.

…Stiu, e greu sa iti cresti copiii, corect. Nici nu am habar ce inseamna “corect”. Eu, acum, ma ghidez doar dupa suflet, dupa ceea ce simt, nu dupa reguli.

Copiii sunt diferiti, abordarile parintilor vor fi diferite. E greu.

 

Daca sufletul ar putea fi citit printr-o radiografie...ar fi atat de simplu! Am sti, noi, parintii, ce sa facem mai departe.

Insa...nu se poate asa, iar totul tine doar de noi.

Dar, daca alegem calea: “eu fac totul pentru ei, ma sacrific”, sau „le fac un bine, ma costa o gramada de bani cursurile lor de inot si meditatiile, insa ii tin ocupati si e spre binele lor”… fara sa privim atent in sufletelul lor…vom avea parte de REVOLTE. Nu acum, cat e mic. Mai tarziu. Ii vom pierde si nu vom sti de ce. Doar am facut „totul” pentru ei, nu?

Dar, in loc sa se joace cat e ziua de lunga, in vacanta…ei fac meditatii, ori, dupa caz, stau singuri, plangand dupa mama plecata departe.

 Iar toate acestea provoaca rani pe care timpul nu le va putea vindeca, vreodata.

Pentru ca ei, copiii, nu asta vor. Nu vor “sacrificii”.

Ei ne vor pe noi, parintii lor, langa inima lor. 

SI MEREU. Nu cand si cand. “Timp de calitate, putin si bun, petrecut cu copiii”, e o prostie. Ei nu vor limitari, nu pot intelege rationamentele adultilor. Ei ne vor mereu. Noi reprezentam lumea lor, care le confera stabilitate, iubire, echilibru...

Noi suntem universul lor.

Dar…daca nu putem face asta, cu toate motivele noastre „obiective” cu tot...mai bine nu mai facem copii.

Exista metode.

photo by: pexels.com

Nota obtinuta:
10 (1 vot)
36 vizite
Noteaza si tu acest articol:
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Postat de: Teoana Marţi, 13 Noiembrie 2018

Etichete pentru acest articol:

copii, iubire, parinti



S-ar putea sa va intereseze si:

Pentru cresterea si dezvoltarea normala copilului, parintele trebuie sa aiba pe langa [..]
citeste si comenteaza
Fiecare mama responsabila isi doreste tot ce este mai bun pentru copilul ei si face tot [..]
citeste si comenteaza
Esti inca prea mica sa citesti aceste randuri, dar stiu ca, undeva candva le vei citi; [..]
citeste si comenteaza
Mama este cea mai iubita fiinta de toti copiii. Mama ne ingrijeste cand suntem mici si [..]
citeste si comenteaza

De acelasi autor:

Cum te obisnuiesti cu tine insati, cand vezi in oglinda trecerea anilor, peste chipul tau? Mi se [..]
citeste si comenteaza
Nu stiu cine e mai fericit: efemerida, pentru ca traieste doar pentru o zi, dar intens, sau Omul, [..]
citeste si comenteaza
Daca atunci cand citesti un text – cat de mic – dupa ce termini de citit simti nevoia sa ridici [..]
citeste si comenteaza
“Vina” lucreaza in noi de la inceputul lumii. “Sentimentul de vina” este prezent mereu in [..]
citeste si comenteaza

comentarii:

Adauga comentariu

Care este varsta ta, cititoare a portalului www.femeiastie.ro?

  • - 10 ani
  • 11 - 14 ani
  • 15 - 18 ani
  • 19 - 24 ani
  • 25 - 30 ani
  • 31 - 35 ani
  • 36 - 40 ani
  • 41 - 45 ani
  • 46 - 50 ani
  • 50 + ani

vezi rezultate