Poveste de iubire

20120916_151816

Toate basmele incep cu “a fost odata”… si se termina cu “au trait fericiti pana la adanci batraneti”… Basmul meu incepe la fel. “Au fost odata” doi copii, adolescenti, care s-au iubit mai mult decat orice pe lume, cu intensitatea primei iubiri.

Ea l-a vazut pe el, intr-o seara, la cismea. Era atat de frumos, in lumina lunii! Inalt, palid, avea un ten atat de frumos si zambea atat de cald! Ea s-a indragostit de El pe loc. N-au vorbit atunci. Doar s-au privit. El o privea si, mai tarziu, peste ani, i-a spus ca i-a placut luciul pielii ei, in decolteul capotelului de casa (care era al bunicii)…Nu si-au vorbit, insa au stiut, cumva, ca sunt sortiti unul altuia.

Au trecut doua anotimpuri, de atunci. In iarna, s-au intalnit din nou: ea, imbujorata de frigul iernii, el, la fel de palid, la fel de frumos si cu dintii atat de albi!

“Ce faci, Teo?” a intrebat-o. Nimeni nu-i mai spusese “Teo”.

“Bine, merg acasa. Tu?”

“Eu…ies putin sa ma plimb”.

“Bine, ne mai vedem!”

“Mi-a parut bine sa te revad!”

“Si mie. Pa!”

“Pa!”

Atat.

Insa, de atunci, s-au cautat unul pe altul, prin oras, pe strazi, prin cartier. Fiecare spera sa il intalneasca pe celalalt in valtoarea lumii. Intr-o zi, in vara, s-au reintalnit. Ea, vaporoasa, El, barbatul visurilor ei. Fara vorbe, se priveau doar. Dar era atata dor si atata dragoste in privirea lor!

El si-a luat inima in dinti:

“Maine seara este un concert de Bach. Ai vrea sa mergi cu mine?”

“As vrea sa vin, insa trebuie sa o intreb intai pe mama”.

“Bine. Atunci…vin diseara, la poarta ta, sa imi spui daca te lasa”.

 

A durat o vesnicie ziua de vara. Nu mai apunea soarele! Clipele se scurgeau atat de lent, parca in ciuda batailor inimii, care numarau secundele.

“Mama, parca a sunat la poarta!”

“Ti se pare, fata! Vezi-ti de treaba!”

 

Peste 2 ore, lungi…

“Mama, ies putin afara!”

“Bine, dar stai aproape!”

Fata a iesit din curte, privind in zare, de unde trebuia, spera, sa apara El. Micsora ochii, poate-poate vedea mai bine.

Si…din apus, a aparut, fara veste, El, alesul inimii ei. Inalt, frumos, palid, asa cum il stia inima ei. A fugit repede in casa, speriata de ceea ce simtea, odata cu accelerarea navalnica a pulsului:

“Mama! Suna la poarta!”

“Mai, fata, ti se pare! Ce ai???”, zice mama, usor naucita de respiratia intretaiata a copilei.

In clipa urmatoare, El a sunat la poarta.

“Ti-am spus, mama, ca suna!”

Mama s-a uitat lung la fata, cat de lung a putut, saraca, pentru ca fata a fugit repede-repede, sa “vada cine e”.

Evident ca stia. Era El. EL!!! Inalt, palid, frumos…Cel mai inalt, cel mai palid, cel mai frumos barbat pe care il vazuse vreodata!

“Mama, pot sa ies? Pe mine ma cauta. E un baiat care locuieste in cartier…”

“Bine, iesi, dar stai la poarta!”

Femeie, mama a simtit ca se intampla ceva cu fata ei.

Se inserase bine.

“Hai sa stam in curte”,  i-a zis fata Omului sufletului ei.

“Bine, intru, dar nu se supara mama ta?”

“Nuuuu! - zice ea, desi nu stia sigur cum si ce explicatii ii va da mamei. Insa dorinta de a nu se desparti era mai puternica decat boscorodeala mamei. ”Stam pe treapta casei, de vorba. Bine?”

“Bine!”

Au stat pana tarziu, vorbind despre toate si despre nimic, au ras, au povestit…

Peste ani, mama i-a spus ca, din cand in cand, privea dupa perdele…

Pe la 11 noaptea, El zice: “bine, e tare tarziu. Plec. Hai sa te “tuc” “… Ea s-a speriat putin de brutalitatea cuvantului, insa…s-a ridicat, ca si cand nu mai era Ea.

A sarutat-o, iar atunci Ea a inteles ca El nu este doar in inima ei, este si in trupul ei, neatins pana atunci de nici un barbat.

L-a sarutat naiv, pentru ca habar nu avea sa sarute, insa a inteles intr-o secunda, cat a durat sarutul, rostul trupului, rostul sufletului, rostul vietii, rostul ei.

“Vii cu mine, la concert?”, a intrebat-o.

“Nu stiu. Sa o intreb pe mama!”

“Bine! Vin maine sa te iau, pe la 7 seara! Daca nu te lasa…mai stam si noi, pe treapta casei, de vorba”.

S-au despartit, plutind pe alte coordonate decat cele firesti: pe coordonatele iubirii.

“Mama, baiatul de care ti-am spus m-a invitat la concert, maine. Pot sa merg, te rog?”

A urmat “conferinta” cu toti membrii familiei. Ea asculta la usa, cum unul spunea da, altul nu, speriati de ideea ca “fata a crescut si iaca o pierdem, dar e prea devreme, mai are timp de iubit, intai sa isi vada de invatat”…

Ea n-a mai rezistat, a intrat peste ei: “ma duc doar la concert. Sunt destul de mare. Ma aduce inapoi, am incredere in el. Va rog, lasati-ma sa merg!” Lacrimile i-au convins pe toti. “Bine, fata!, zice mama. Du-te, dar ai grija ce faci!”

Cata bucurie!  Copila nu a mai dormit deloc in noaptea aceea, in asteptarea zilei ce avea sa vina si repetand in minte, mereu, scena sarutului.

A doua zi, seara, El a venit sa o ia. Pe drum, el a rupt o floare dintr-un gard, floare galbena, luminoasa ca soarele si i-a daruit-o, spunand: “Stii cum se numeste? “Marita-ma, mama!” Ea s-a speriat: “ce vrei sa spui?”

“Nimic. Chiar nimic. Ti-am spus doar cum se numeste. Stiu asta de cand eram copil. E o floare tare frumoasa”…”Ca tine”, astepta ea sa spuna, insa si el, speriat de ceea ce a iesit, nu a spus.

Iar apoi a inceput sa ii insire poeti, sa ii recite poezii. Ea s-a suparat: “Stii, nu e necesar sa imi insiri toti poetii, sa imi arati ca esti un om cult, imi placi oricum”.

Au amutit amandoi.

Seara, dupa concert, a adus-o acasa si, in poarta, a sarutat-o din nou.

“Ne mai vedem?”, a intrebat-o.

“Da!, a raspuns ea, pierduta. “Cand”?

“Maine seara! Ne plimbam?”

“Da!”

N-au dormit, in noaptea dinaintea reintalnirii, revazand, amandoi, ziua precedenta.

A doua seara, ea privea din nou in zare, asteptand sa apara El. A ramas multa vreme, in poarta, asteptand.

Si a aparut, El, in lumina apusului, in zarea inimii ei. La fel de inalt, la fel de palid, la fel de frumos.

S-au plimbat toata seara, printre blocurile din campusul universitar, s-au sarutat – din nou – pana cand a aparut bunica fetei: “Mai, fata, treci acasa. Ce faci tu acolo?” – fara sa ii spuna nimic baiatului. Dar avea o ditamai varga (rupta din liliacul din curte), cu care avea de gand sa o “corecteze" pe “fata asta careia i s-a urcat la cap dragostea”. Pana la urma, avea oarece dreptate. Femeie incercata fiind, stia prea bine unde poate duce o iubire.

“Bita, doar ne plimbam!”

“Treci acasa! Nu vezi ce tarziu e?”…

Au fost odata doi copii indragostiti. Iubirea lor a depasit convenientele, regulile, a reusit sa treaca dincolo de tot ceea ce inseamna “tipic”, “clasic”, dar, in acelasi timp, s-au incadrat intr-un “tipic”, “clasic”  al iubirii. Paradox? Poate. Dar extrem de frumos.

 

S-au casatorit – ea avea 19 ani, el 23 – ea voia sa alerge prin ploaie, imbracata in rochia de mireasa, insa nu a plouat, a nins. Si n-a putut.

S-au iubit cu toata daruirea si forta tineretii – “mama, daca intru la facultate, ma lasi sa ma marit cu el?” “Bine, fata”, a zis mama, in speranta ca “pana intra la facultate, ii trece”. A dus fata la mare, cu familia, sperand ca poate va intalni copila “printul pe cal alb” la care visa mama.

Insa fata nu avea ochi pentru nimeni. Astepta cu nerabdare telefonul lui, a primit si scrisori, de la el, in care ii spunea ca Ea este aleasa inimii lui.

Pentru fata, era visul iubirii ei.

Pentru mama, a insemnat un soi de resemnare:”uite, fata, cati baieti te privesc!” “Care baieti?” intreba copila, nerabdatoare sa ajunga acasa, la gazda, poate-poate va fi fiind primit vreo scrisoare.

S-au intors, dupa o saptamana chinuitoare, acasa.

El era in gara, cu un buchet de flori imens pentru mama.

Ea s-a topit toata de iubire, recunoscatoare fiind pentru incercarea lui de a fi pe placul familiei.

Acasa au gasit placinte cu mere, facute de bunica isteata si incercata.

Au stat pana tarziu, cei doi, cu voia parintilor resemnati de “fata asta care are orbul gainilor”. S-au sarutat, s-au regasit, s-au reindragostit, s-au redescoperit.

“Mi-as dori ca distanta dintre noi sa fie zero”, i-a spus El, dorind-o altfel decat pana atunci. “Mi-e frica”, i-a spus ea, iar el a sarutat-o si i-a spus: “Fii sotia mea, pe veci!”

Dupa ce a intrat la facultate – a asteptat lista cu nerabdare, tinandu-l pe el de mana -  fata a plecat intr-un suflet la parinti: “mama, tata, am intrat. Ma marit!”

Mama a plans – sperase ca fata  nu va pleca de acasa, mai cu seama ca nu avea unde sa stea – insa s-a obisnuit, incet-incet, cu ideea.

Si au facut nunta – modesta, dar ce mai conta, erau asa fericiti – si au venit la casa soacrei, unde li se pregatise o camaruta fara lumina, fara gaz, fara apa, fara… - dar, din nou, ce conta, erau atat de fericiti – si au continuat sa se iubeasca.

Dupa doua luni, ea a ramas insarcinata. Mama i-a spus: “fata, nu vezi ca nu aveti nici de unele, unde iti mai trebuie si copil? Copilul nu e o jucarie pe care o pui intr-un raft, cand te plictisesti."

Avea dreptate, mama. Insa fata a plans in holul casei (“hol” e mult spus, era o veranda plina de igrasie si cu geamuri sparte) si a pastrat viata care se infiripa in trupul ei, din iubire.

A purtat sarcina cu mandrie si a nascut fetita. A iesit din maternitate in ziua cand a implinit douazeci de ani. Acasa era facut focul, in soba, El facuse curat, pregatise cosuletul pentru fetita…

Apoi…au urmat ani mai buni, mai grei…probabil toate iubirile trec prin perioade mai bune sau mai grele. Insa regasirea, redescoperirea, reindragostirea ar putea fi raspunsul multor cupluri. De fapt, iubirea e raspunsul.

Undeva, in lume, cand un cuplu doreste sa divorteze, rabinul ii obliga sa stea trei zile si trei nopti intr-o singura camera, avand un singur pat, o singura cana, o singura farfurie. Si daca, dupa aceste trei zile si trei nopti, cei doi mai doresc sa se desparta…li se acorda divortul. Iar acel rabin spunea ca, de cand a instituit aceasta regula, au divortat doar trei cupluri. Restul s-au redescoperit si au recunoscut ca se iubeau, insa “i-a luat valul”.

Cred ca pe toti, la un moment dat, ne ia valul vietii si ne duce spre alte orizonturi, fara sa ne dam seama de asta. Uitam ce e mai important pentru noi, orbiti de castiguri, de un trai “decent”, de glorie… Insa sufletul nu cunoaste masura banului, nu-l intereseaza statul de plata. Fericirea este mai presus de toate meschinariile vietii de zi cu zi. Asa cum am mai spus, mai fericita decat atunci cand eram saraca, nu am mai fost niciodata. Nu  vreau sa spun ca acum nu sunt, dimpotriva! Insa nu la fel ca atunci! De ce? Pentru ca nu aveam in plan decat sa ma bucur de iubire, sa fiu fericita si sa imi fac barbatul fericit. Iar el, la fel. Mergea, saracul, sa caute un loc de munca si venea, seara., intunecat “iar n-am gasit”…”lasa, poate maine”… si ne iubeam. Mancam-nu-mancam, nu conta. Ne iubeam.

Curgea apa din tavan? Puneam lighene (imprumutate de la soacra, ca noi nu aveam)  si faceam haz de felul in care curgea apa (“iaca, femeie, picatura chinezeasca”).

Veneau soareci? Asta e! Ii dadeam afara, pentru ca imi era mila sa ii omor.

Nu aveam ce manca? Ne iubeam si mancam o data la 2-3 zile. Si ce daca?.

Peste ani, toate s-au rezolvat. Iar ceea ce ma face fericita este faptul ca toate se schimba, in aceasta lume, daca iubesti cu adevarat…ASTA e singurul lucru care nu se schimba niciodata.

 

De atunci au trecut 30 ani. Sunt tot impreuna, cei doi. Toata lumea se astepta la ceva tragic. Nu a fost asa. E adevarat, construirea unei relatii cere timp si daruire. De asemeni, e adevarat, au existat momente in care totul parea sa se prabuseasca, iar iubirea lor a fost intens incercata. Insa s-au regasit, mereu, pentru ca existau unul in sufletul celuilalt.

Si acum, dupa 30 ani, ne mai amintim cum era, atunci. Cu oarecare nostalgie, cu oarecare duiosie…Si imi place cum imi spune: “iti mai amintesti, femeie?”

…Si ne iubim, in amintirea a ceea ce am fost si bucurosi ca simtim si acum ceea ce simteam atunci. Iar asta…e de nepretuit.

Si ceea ce am constientizat, pe parcursul atator ani, este faptul ca datorita (nu din cauza) trecutului, suntem acum asa cum suntem. Si i-am dat dreptate celui care a spus ca “trecutul nu te defineste, insa iti formeaza prezentul si iti determina viitorul”.

Iar asta, la fel…e de nepretuit.

Photo by: Teoana

Nota obtinuta:
0 (0 voturi)
83 vizite
Noteaza si tu acest articol:
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Postat de: Teoana Miercuri, 10 Octombrie 2018

Etichete pentru acest articol:

poveste, iubire, noi doi, inocenta, maturitate



S-ar putea sa va intereseze si:

Tu nu intelegi ca eu nu te iubesc? Nu simt nimic pentru tine! Inceteaza cu iubirea ta, [..]
citeste si comenteaza
Am adormit seara si am inceput sa visam ca eram impreuna si ne dadeam in leagane.Apoi se [..]
citeste si comenteaza
La inceput nu am crezut in tine. Tipul trecand, am aflat ca: Te iubeam. Ai vrut sa ma [..]
citeste si comenteaza
Mi-au inghetat atatea cuvinte pe buze. Te privesc, ma doare si as vrea sa-ti vorbesc [..]
citeste si comenteaza

De acelasi autor:

Cum te obisnuiesti cu tine insati, cand vezi in oglinda trecerea anilor, peste chipul tau? Mi se [..]
citeste si comenteaza
Pe multi ii aud spunand: “daaaa, siiiigur, stai acasa, nu faci nimic, ai tot timpul la [..]
citeste si comenteaza
Vesnicia se naste atunci cand totul pare ca se naruie in jurul tau. Atunci cand crezi ca ceea ce [..]
citeste si comenteaza
Daca atunci cand citesti un text – cat de mic – dupa ce termini de citit simti nevoia sa ridici [..]
citeste si comenteaza

comentarii:

Adauga comentariu

Care este varsta ta, cititoare a portalului www.femeiastie.ro?

  • - 10 ani
  • 11 - 14 ani
  • 15 - 18 ani
  • 19 - 24 ani
  • 25 - 30 ani
  • 31 - 35 ani
  • 36 - 40 ani
  • 41 - 45 ani
  • 46 - 50 ani
  • 50 + ani

vezi rezultate